PREZENT LA ICOANA! TESTAMENTUL POLITIC AL LUI ION I. MOTA, redactat cu insesi cuvintele acestuia, prin asamblare logica de idei citate – pentru fluidizarea lecturii, fara ghilimele – din scrierile: «Cranii de lemn», «Societatea Natiunilor» si «Testament»
(Extras din lucrarea: Radu Mihai Crisan, MOTA SI MARIN. TESTAMENTELE LOR POLITICE, Editura Cartea Universitara, Bucuresti, 2006, ISBN (10) 973-731-359-3; ISBN (13) 978-973-731-359-0)
-CopyLIBER-
Motto: In aceasta consista mantuirea, cu scaparea de toate plagile ucigatoare care ne mistuie: READUCEREA RODULUI in via dumnezeiasca, azi bolnava si stearpa, in natiunea noastra (macar in ea) cazuta in ghearele satanice starpitoare ale sufletului si aducatoare de pieire. (Ion MOTA)
Iubitii mei frati romani,
Nationalismul Romanilor este o suprema intelepciune castigata prin experienta de veacuri a vietii noastre romanesti, scump platita cu suferintele noastre proprii, veac de veac, intelepciune coborata pana in subconstient, infiltrata pana in instinct.
El isvoraste din experienta, din cunoasterea inductiva prin care am verificat, an de an, secole de-a-randul, existenta acestei realitati ireductibile a frangerii omenirii in natiuni etnice concurente si rivale, gata de a abuza oricand de un vecin care e slab fie prin insusirile rasei, fie prin situatiunile grele in care a fost pus de imprejurarile istorice.
Nationalismul nostru este o datina, o alcatuire sufleteasca traditionala (mai veche chiar decat existenta termenului de «nationalism»). El e ceva care e al nostru asa cum ale noastre sunt cojocul si opinca, fluerul si iia inflorita, doina si privirea blanda, dar vesnic prudenta, a plugarului si a ciobanului.
Experienta aceasta a strainului dusman incepe cu navalirile barbare, e imbogatita cu luptele cu Turcii, Tatarii, Lesii, de prigonirile acelei «unio trium nationum» (sa fie deci criteriul national o aparitie a veacului al XIX-lea cum spun unii?), sau de prigoanele grecesti care au impins pe Roman la haiducie si la Tudor; aceasta experienta am platit-o apoi scump cu temnitele unguresti si cu tot sirul de suferinte ale Ardealului strivit nu atat de teoria nationalista a lui Apponyi si Tisza, cat de realitatea faptei de prigoana pornite din ura si pofta strainului. Iar azi aceasta experienta culmineaza cu desmostenirea Romanilor de catre veneticii straini, in propria lor tara libera, cu lupta din toate domeniile de viata dintre noi Romanii si Evreii care formeaza in sanul nostru o unitate distincta, solidara, activand organizat pentru a ne scoate din pozitiile si drepturile noastre.
Nationalismul romanesc se dovedeste astfel a fi o atitudine inradacinata in tot trecutul nostru istoric, chiagul vietii noastre care strabate pana in cele mai tainice tresariri ale procesului nostru vital [1].
[1] Nu intamplator nationalismul romanesc e un atat de temut adversar pentru strainii dusmani si pentru acei Romani ai lumii vechi cari sunt infratiti, prin vointa sau slabiciune, cu strainul inca stapan.
Caci am aratat cum nationalismul romanesc e ceva mai mult, mai permanent, mai adanc decat produsul unei propagande si al unei filosofii care s-ar putea demoda sau compromite aparent. Cei care vor azi sa ne desfiinteze nationalismul romanesc cel adevarat si deplin, vor trebui sa biruiasca in noi intreaga istorie, sa sfarame in intregul popor intelepciunea stratificata de veacuri, sa darame in noi echilibrul traditiei nationale stramosesti, sa reduca intregul popor la o amnezie, la o uitare a propriului trecut, a propriilor rani, intr-un cuvant sa se ia in piept cu acel urias de granit, infipt voiniceste, cu opinca lata, in tot ceea ce a fost pana acum viata si vointa romaneasca.
Grea sarcina! Dar atacand nationalitatea si disciplina spirituala crestina a unei natiuni o desarmezi, o robesti si o distrugi…
Caci, nationalitatea si spiritualitatea morala, crestina, se completeaza, se angreneaza, aducand echilibrul vietii omenesti si vointa de pastrare. Fara forta nationalitatii ne descompunem, ne pulverizam, pentru a cadea apoi prada natiunilor viguroase si conservate.
Astazi, lumea in care stau inradacinate toate simtirile si dorurile noastre n-o mai gasim nicaieri. A risipit-o veacul acesta cu politica si vrajba lui, cu uitarea lui Dumnezeu si cu dragostea de straini si de tot ce este al altora, veac care calca in picioare felul nostru de viata, cu puterile, cu vredniciile si frumusetile lui.
Instrainarea aceasta impotriva careia luptam, de nenorocirea careia ne dam seama, ne-a patruns in buna parte chiar si pe noi «nationalistii»: in duh, in credinta, in felul de a gandi, in moravuri, in limba si obiceiuri. Norocul e ca n-a pustiit totul si ne-a mai ramas atata vlaga incat, doborand piedicile si dusmaniile acestui veac de ratacire si de instrainare, sa ne putem intoarce la izvoare; si, intorsi acolo, sa reluam firul rupt al vietuirii in casa, in comunitatea si duhul romanesc, pentru ca astfel sa ridicam viata acestui neam la puterea si rodnicia, materiala si sufleteasca, de care este vrednic.
Dat fiind principiul fundamental al moralei crestine – iubirea de-aproapelui – se pune acum intrebarea: ce ne sfatuieste si ne permite morala noastra sa facem fata de cel ce ne loveste si vrea sa ne doboare? Sunt doua cai urmate de Iisus: cea aratata prin vorbele «daca-ti da cineva o palma, intoarce-ti si celalalt obraz si lasa-l sa te mai loveasca o data». Prin aceasta Iisus propovaduia toleranta.
A doua cale e aceea pe care a urmat-o Mantuitorul atunci cand a gonit cu biciul afara din biserica pe negustorii care se varasera pana si acolo, in ciuda tuturor legilor morale. Aceasta cale ne arata ca atunci cand se trece peste o limita, toleranta trebuie schimbata cu masuri energice de indreptare imediata.
Ei bine, noi pana acum am tolerat cu resemnare crestineasca sa fim palmuiti, caci palmuiti ne-am lasat atunci cand veneticii paraziti si-au acaparat drepturi cetatenesti, ne-au jefuit sat cu sat, sadind coruptia si viciul intre tarani, cand ne-au monopolizat aproape toata presa, tot comertul, toate bancile, cand ei traiesc in belsug si rasfatari, in vreme ce noi «cersim din poarta-n poarta»[2].
[2]Romanului i s-au luat, pe langa bunastarea de mai inainte, cantecele si comorile sufletesti, i s-a atacat credinta in Dumnezeu si respectul moralei crestine.
Pana si marile foloase ale stiintelor aplicate si ale masinismului au fost rapite poporului si folosite impotriva lui. Adevarata menire a masinismului si a stiintelor atat de mult desvoltate, era de a imbunatati situatia materiala a natiunii intregi si a facilita, astfel, pe seama tuturor, castigarea unei culturi sufletesti mai perfecte decat cea de pana atunci. Caci desvoltarea culturii e singurul rost al vietii omenesti.
Masinismul ne-a rapit (in urma penetratiei iudaice) cultura sufleteasca de mai inainte, pentru a o inlocui nu cu alta mai buna, ci tocmai cu o falsa cultura, prevestitoare si aducatoare de pieire sufleteasca.
Daca, de pilda, drumurile de fier ne-ar fi adus, in locul cantecelor pe care le-au alungat, altele noi si mai frumoase, n-am fi blestemat in doinele noastre de jale aceste drumuri, ci le-am fi slavit in hore de bucurie.
Si-asa ar fi fost, daca roadele acestui avant al productiei ar fi intrat in stapanirea noastra.
De-aceea, individul de azi are sufletul ratacit, pierdut, stricat (nu ne contraziceti prin citari de exceptii). Ratacit, pierdut, stricat in raport cu cerintele sufletului-tip admis de Dumnezeu la viata, cerinte stabilite in criteriul fundamental al vietii: doctrina crestina.
E domnia Anticristului in viata individului (anumite forme exterioare si obiceiuri crestine la suprafata, dar vane in interior, salveaza oarecari aparente si superstitii, dar nu mai cuprind nici o urma de licarire sfanta, sau, in cazul cel mai bun, pastreaza doar resturi atat de mici de spirit crestin, incat acestea nu mai au efect cumpanitor pentru salvarea sufletului.
Draga semene, te rog frateste, arata-mi si mie pe intelectualul de azi (corespunzator tipului general) care nu e desfranat! Si da-ti seama de toate nenorocirile, tragediile, dezastrele, care vin in viata individului, a familiei, a societatii si chiar a statelor, drept consecinta a acestei desordini morale!
Arata-mi apoi pe omul (corespunzator tipului general) care sa se ingrijeasca inainte de toate sa satisfaca porunca fundamentala a lui Iisus: «nu va adunati comori pe pamant, unde rugina le strica, iar furii le sapa si le fura, ci va adunati comori in Cer, unde nici rugina nu le strica, nici hotii nu le sapa, nici le fura». Si, prin aceasta, nu va cer sa-mi aratati pe un pustnic desfacut de orice dor de materie, ci pe omul care sa se gandeasca la datoriile morale mai inainte si mai presus de cerintele pantecului.
Iar familia de azi sufera de aceeasi decadenta morala ca si individul. Unde mai intalniti azi moralitatea severa a familiilor bunicilor nostri? Unde mai vezi azi parinti ca Brutus al Romanilor, care, pentru interesul patriei tradate, si-a distrus familia, condamnandu-si singur fiii la moarte?…
Dar, e asa de departe acest tip sublim, e asa de departe virtutea mamei romane care, primind vestea ca singurul ei fiu a murit in razboi, a raspuns: «de aceea l-am nascut», incat astazi regretam disparitia nu a unor asemenea inaltimi morale, ci disparitia obisnuitei familii cinstite, regula generala mai ieri, in care virtutea era un lucru comun, icoana era nelipsita din casa, nici nu se aseza nimeni la masa inainte ca parintele de familie sa spuna rugaciunea… Si-odata cu disparitia acestora, buruienile patimilor coplesira si virtutile si taria acestei celule de baza a organismului social al unei natiuni, iar efectele se vad si se vor vedea inca (Am dori asa de mult sa nu ni se raspunda iaras, naiv, daca nu perfid: «ei bine, si de ce mai sta totusi edificiul national in picioare?». Un neam bolnav nu moare, ca omul, in 2-3 ani, ci in secole, iar aparentele de azi – ce aparente stralucitoare erau in Rusia anului 1913 – nu garanteaza, contra logicei, viitor de sanatate.
Societatea, natiunea nu e mai putin ratacita in spiritul ei.
Ce e Constitutia de la 1923 – care face pe Venetic, Roman si neaga existenta infectarii noastre cu un milion de Venetici proaspeti, veniti sa colonizeze orasele noastre – (desi Constitutia prevede precis la art. 4: «E absolut interzisa colonizarea pamantului romanesc cu populatii straine.»)?
Apropo, prin chiar firea lucrurilor, orasele sunt centrele puterii economice, culturale si politice ale unui neam. Ce viitor sta in fata natiunii romanesti, ale carei orase (dupa statistica din 1921 a domnului Em. Vasiliu, statistica recunoscuta reala de insusi domnul I.I.C. Bratianu) cuprindeau atunci (dar azi!) numai 28% Romani?
Stam solid de tot pe picioare, nu-i asa?
Conceptul de cetatean pe care e intemeiata structura statului «democratic», inlocuind conceptul de Roman, conceptul de Ungur, sau cel de Evreu, concepte apropiate de realitate si isvorate din contactul imediat cu ea: ignoreaza suprema realitate a nationalitatii si, in consecinta, falsifica intreaga structura a statului democratic.
Si iata, de pilda, unde ne duce acest exces: tinandu-se strict dupa litera legii si a conceptului de cetatean, este imposibil sa se admita o politica de romanizare a oraselor Romaniei, fara a cadea in contrazicere si ilegalitate. Toti locuitorii fiind cetateni si nationalitatea etnica neavand azi nici o situatie de drept si, deci, nici o forta in constructia legala a Statului – nu e de conceput in Statul «democratic» o politica de romanizare a oraselor noastre instrainate. Vorba politicianilor: nu exista o problema evreiasca deoarece, la 1923, Constitutia i-a facut Romani pe toti Evreii. Nu e admisibila in Ardealul Romaniei democratice o politica de Stat pentru o treptata dar temeinica restitutio in integrum a Romanilor in pozitiile ce le-au fost luate prin nedreptatea ungureasca de veacuri, deoarece si Ungurii sunt Romani, Romani in singura acceptiune legala actuala a realitatii romanesti: cetateni.
«Camasa de forta» a Statului democratic, forta sa juridica, o vedem astfel intorcandu-se pentru a lovi in cei pe cari trebuie sa-i serveasca si pentru a apara pe cei ce compromit cultura si viitorul neamului nostru.
Excesul de abstractiune din structura de azi a Statului a devenit, astfel, un paravan juridic pentru dusmanii si profitorii neamului romanesc.
Structura noului Stat romanesc, care va trebui sa inlocuiasca maine actualul stat «democratic», va trebui sa porneasca de la o desfiintare a acestui exces de abstractiune, de la o generala inapoiere la realitati. Noile abstractiuni si regule fundamentale, imagini fidele ale realitatilor, trebuie sa fie in Statul de maine: natiunea romaneasca dominanta; natiunile minoritare libere in desvoltarea lor, cu conditia de a nu prejudicia si a nu exploata pe Romani; apoi familia si finalitatile crestine ale vietii.
Nu mai putem rabda sa suferim in colturi, striviti in avantul nostru de catre imbulzeala acaparatorilor, cari se vor sti vari si in conducerea tarii [3], asa cum au stiut s-o faca pana acum pretutindeni.
[3] Azi, in regula generala, mai ales in clasa conducatoare a neamului, spiritul crestin e aproape stins din suflete. E domnia Anticristului.
Miscarea nationala se infatiseaza astazi ca o suprema incordare intre natiune si guvern, perspectivele de viitor ale miscarii ne lasa sa intrezarim inevitabile conflicte grave, cari ar aduce mari suferinte organismului national.
Aceste dureroase suferinte ale natiunii pot fi evitate numai daca guvernul paraseste politica de impiedicare a liberei desfasurari a miscarii nationale in cadrele constitutionale, daca paraseste POLITICA LUPTEI CU NATIUNEA care reactioneaza pentru a-si apara existenta.
Progresul moral il constituie tot ceea ce este in armonie cu legile moralei [4].
[4] Elementul moral a fost intotdeauna principala temelie a vietii si a rosturilor noastre omenesti.
Daca aceasta temelie se pierde, am pierdut totul: si dreptul la viata si puterea de a birui, prin propriile noastre puteri, pe dusmanii care ne incalca si ne injosesc, parand a fi sanctiunea divina a propriilor noastre nenorociri.
Iar, solutia pentru a iesi din acest dezastru? A reda lumii frana si carma morala, iar nu numaidecat o bucata de paine mai mult si o economie materiala mai buna, iata calea de solutionare a acestei vitale probleme umane.
Avem datoria de a apara pe cei slabi si fara scut, pe aproapele nostru care nu ne are decat pe noi.
Cauza noastra e asadar dreapta si sfanta. Sfinte ne vor fi si sacrificiile. Lupta trebuie s-o ducem inainte cu perseverenta apostolatului si cu vitejia sufletelor alese care stiu ca nu este nimic mai nobil decat a te uita pe tine si a te jertfi pentru aproapele napastuit. Asa a facut Cristos!
Sa nu se creada – in urma faptului ca noi combatem ideile de umanitarism, de libertate, egalitate si fratie, in felul cum le interpreteaza si cauta sa le aplice Evreii (neonest, bazandu-se pe puterea fascinatorie care se leaga de ele si pe care, printr-o interpretare gresita, o faceau sa actioneze tocmai impotriva scopului pe care-l urmareste acceptiunea lor just interpretata, folosindu-le ca arma pentru cucerirea puterii mondiale [5]) ca noi am fi dusmanii acestor nobile idei in acceptiunea lor ideala.
[5]Astfel, in loc sa se spuna ca libertate insemneaza putinta de a te manifesta liber atat timp cat nu atingi egala libertate a altuia, ei atatau poporul la revendicarea unei libertati tot mai neinfranate, tot mai injuste si tot mai periculoase.
In loc sa spuna ca egalitate insemneaza dreapta atribuire a recompenselor dupa merite, ei atatau pe cei mai putin merituosi sa ceara «recompense» egale cu cei mai merituosi, uitand ca in orice organism exista o talpa si un creer, un brat vanjos si un ochiu fin, si ca unul fara altul nu poate trai (si mai ales cel de la extremitati nu poate trai fara cel din centru, insarcinat cu o munca mai putin musculara).
Exploatand in acest fel frumoasa idee a egalitatii, ei au adus organismul social intr-o stare de nemultumire haotica, a mainii contra stomacului, a piciorului contra creerului, distrugand armonia necesara unei bune functionari colective bazate pe justa recunoastere a valorii fiecarui organ deosebit. De aceasta stare de lucruri profitau apoi numai ei, Evreii, inaintand in mod vertiginos spre realizarea planului lor criminal de stapanire mondiala. E prea banal sa mai spunem ca atunci cand doi se cearta totdeauna al treilea castiga. Nici nu e prea greu de inteles metoda aceasta, simplista dar foarte rodnica, a Izraelitilor.
Toate aceste idei sunt derivate ale invataturilor lui Iisus. A le respinge, insemneaza a te lepada de Cristos. Noi le admitem si le primim, insa numai vazute prin prisma posibilitatii lor de realizare folositoare in imprejurarile de astazi [6].
[6] Cand ni se pierde sufletul, ni se secatuieste trupul natiei si ni se leaga mainile spre a nu mai fi liberi nici de a ne apara. Cand pieirea ca natiune nu e un lucru al viitorului indepartat – ea se infaptuieste sub ochii nostri, zi cu zi, intr-o neobservata agonie.
Cate suflete romanesti s-au pierdut pana acum in bratele necredintei si ale decadentei sufletesti, cate calitati sufletesti ni s-au stins sau amortit din pricina falsei culturi si a civilizatiei de astazi?
Unde ne e boierimea viteaza si vrednica de pe vremea aprodului Purice? Care e taria si autoritatea Bisericii de azi, morala societatii romanesti contemporane? Pretutindeni, dezagregare si inceput de putrefactie!
Cat despre avutul nostru material, e prea cunoscuta desavarsita lui instrainare (comert, industrie, exploatari) adica pieirea lui nationala! Pierim acum, sub ochii nostri, incet dar sigur!
Din ramasitele noastre se va forma, pe nesimtite, un alt popor, inferior si degradat, nascut rob, si care ne va uzurpa poate numele si graiul, tot asa cum au facut-o samsarii greci de astazi, cari pretind a fi urmasii lui Pitagora si ai lui Pericle. Cuvintele lui Conta se vor fi adeverit insa: vom fi pierit ca natiune. Robii romani de maine nu vor mai avea nimic in comun cu plaesii, razesii si boierii lui Mircea si Stefan, nici cu dorobantii de la Plevna si Marasesti!
Trebuie dintai sa descoperim lumii intentiunile ascunse ale Evreilor, falsitatea operei lor sociale de suprafata [7], sa demonstram apoi multimii greseala in care a cazut, sa trezim din betia salbatica pe cei ametiti de posibilitatea unei potoliri imediate a egoismelor vesnic nesatisfacute, sa oprim din calea lor pe cei porniti sa ucida «pe cei de sus» si sa se puna ei in locul lor, sa oprim talpa de a distruge capul crezand apoi ca se poate pune ea in locul lui.
[7] «Libertate-egalitate-fraternitate» netarmurita, adica libertatea natiunii straine si dusmane de a ne cuceri centrele de avutii, de a ne degrada cultura si credinta si de a ne ataca la noi acasa, – sau egalitatea cea mai fatarnica, corespunzand unei progresive desmosteniri si alungari a Romanilor din pozitiunile hotaratoare ale vietii nationale, – sau apoi fraternitatea cu ucigasul care ne-a inlantuit, jefuit si batjocorit atacandu-ne pentru ca indraznim sa ne mai intrunim in orasele romanesti unde el e stapanul exclusiv.
O reactiune, o stavila, se impune deci impotriva raului starnit de interpretarea perfida a acestor idei.
Nu e mica dificultatea operei noastre. Trebuie sa desvatam ce au invatat altii. Suntem pusi in contact cu mentalitati aproape inebunite de excitatia patimei injectate si se vor cere multe jertfe si multa staruinta pentru a birui definitiv.
Aceasta reactiune nu se poate injgheba decat cu cadrele sanatoase nationale, adica o clasa conducatoare romaneasca. Nu ne putem supune mai bine invataturilor crestine, decat luptand pentru ridicarea morala a natiunii [8].
[8] Caci sa fim bine intelesi, inca din capul locului: problema veneticilor trebuie solutionata printr-o lupta de ansamblu, radicala, printr-o revolutie nationala, dand cuvantului revolutie nu sensul de anarhie si lupta de strada, ci sensul spiritual al unei totale rupturi de mentalitatea actuala de robie si slabiciune in fata strainului.
Sa nu ne credem mai buni decat suntem. Sa ne cunoastem bine, caci numai astfel vor avea valoare reala calculele noastre. De-aceea, trebuie sa indreptam fara crutare arcul sagetilor binemeritate, si impotriva propriilor noastre defecte [9], cu credinta ca prin continue critici si indrumari persistente, zi cu zi, vom ajunge la adevarata si deplina renastere morala a lumii bolnave de astazi [10].
[9] Alaturi de coruptia si venalitatea noastra, combinate cu o inocenta naivitate, viciul capital care ne slabeste si ne pune pe o treapta de inferioritate e betia si orgia simturilor nedisciplinate, carora le cadem atat de usor victime.
[10] Intunericul patimilor nu va putea niciodata cristaliza un focar de lumina salvatoare. Iar ceea ce cautam si dorim din toata fiinta noastra e lumina, e instapanirea din nou a vietii asa cum a voit-o Dumnezeu: viata de adevar, dreptate, virtute. In aceasta consista mantuirea, cu scaparea de toate plagile ucigatoare care ne mistuie: readucerea rodului in via dumnezeiasca, azi bolnava si stearpa, in natiunea noastra (macar in ea) cazuta in ghearele satanice starpitoare ale sufletului si aducatoare de pieire.
Aceasta noua fecundare a sufletului pierdut al unei natiuni nu se poate face decat prin cea mai pura esenta de lumina, de virtute. Ea nu poate fi creeata, pastrata, cultivata si apoi intrebuintata la operatia de regenerare decat in mediul ei creator. Ea nu poate fi gasita si captata decat la izvorul ei: la picioarele Mantuitorului, sub iubitoarea obladuire a lui Dumnezeu. Vrem viata, scantee mantuitoare, vrem cale izbavitoare!…
«Eu sunt calea, adevarul si viata» e sentinta neclintita a lui Iisus. Adica, exemplificare de maxima concretete: Stam iarasi in preajma Craciunului.
Si ne intrebam, cum bogatul din Evanghelie intreba pe Mantuitorul: ce trebuie sa fi facut noi pentru a putea zice azi ca de Craciunul acesta ne-am apropiat nu numai prin epuizarea foilor calendarului din ast an si prin ispravile gastronomice de care ne pregatim, ci si printr-o oranduire noua a sufletului, a adevaratei noastre vieti?
Iar raspunsul nu poate fi numai un interogatoriu asupra formelor si legilor respectate, un examen tehnic asupra conformarii la ceea ce e mai mult exteriorul doctrinei crestine: ai furat, ai nedreptatit, ai respectat poruncile in ceea ce au ele oarecum formal, normativ, de reglementare a raporturilor cu semenii? Ci vom fi intrebati daca a fost ceva viu sufleteste in noi, vom fi intrebati ce disolutii sufletesti adanci s-au intamplat in noi si ce reconstructii interioare pe un alt plan, de jertfa si prefacere vie. Caci simpla conformare oarecum contractuala fata de porunci, simpla atitudine aparent corecta, dar lipsita de prefacerea vie interioara, nu poate apropia pe om de Cer si de mantuire.
Nu stiu ce vor zice teologii, despre a caror stiinta n-am multa cunostinta, dar masura invierii noastre interioare, masura crestinatatii noastre vii, eu o vad mai ales in masura jertfei pentru binele altora: a unei jertfe personale liber, cu dragoste si cu elan consimtite, fara gand la respectarea formala a nu stiu caror regulamente bilaterale dintre noi si Dumnezeu.
Jertfa aceea care e deslantuita in noi din dragoste, dintr-o dragoste pentru altceva decat fiinta noastra, jertfa aceea care ne inunda pustiindu-ne asezarea omeneasca a vietii, dar ne incalzeste totodata cu satisfactii pe care nu le poate cuprinde graiul omenesc. Aceasta jertfa e faptul care smulge de pe fiinta noastra carapacea nesimtirii fata de cele dumnezeiesti si, transformandu-ne intr-o rana vie («de soare si sange» cum ar zice Radu Gyr) ne pune in directa comuniune cu Dumnezeirea care patrunde navalnic in sufletul nostru. Si devenim astfel vii sufleteste, mai vii, mai crestini. Jertfa este astfel masura crestinatatii noastre.
Prin urmare, desi natura e chiar si in materie sociala atotvindecatoare (in multe cazuri macar) si cu toate ca nu e exclusa asadar posibilitatea ca natiunea noastra sa ajunga la restabilire prin procesele de reactiune organica pe care (ca cel despre care tocmai am vorbit) si-le germineaza ea singura, in mod reflex, – totusi, pentru a evita riscurile unei deslantuiri nezagazuite, avem datoria de a ne dedica cu toata pasiunea muncii uriase a rezolvirii inteligente si organizate a acestei probleme [11].
[11] Orice sistem viu e miscat de o forta. In sistemul societatilor omenesti, forta nu se capteaza decat prin organizare. Asadar, sistemul nostru trebuie sa aiba organizatie. Organizatia insa, nu se poate naste si desvolta sanatos, fara randuiala, fara ierarhie.
Vrem sa construim deci (si cu ajutorul lui Dumnezeu vom construi) o celula de stralucitoare lumina, care va actiona, adica va lumina si deci va mantui! Nu suntem creatori de lumina. Ea se afla numai la Dumnezeu. Nu suntem fauritori ai mantuirii dorite, ci vrem sa fim simple unelte ale acestei forte salvatoare, pe care n-o cautam asadar in alta parte decat in singurul loc unde se afla: la Dumnezeu. Deci: la Icoana!
Avem credinta ca, de asta data, mergem drept la tinta si biruinta este asigurata. Neamul va fi servit, mantuit, deoarece nu intelegem sa ne mai departam nici o clipa de la Icoana si de la porunca ei. Nu mai lucram deci noi, ci ea, care este neinvinsa.
Astfel, sistemul nostru, aceasta cosnita cu randuiala si conducerea ei, strans unit in jurul credintei in Dumnezeu (singurul ei stalp de sprijin), isi incepe, in fata lumii, munca, stradania de care e legata singura nadejde de mantuire.
E vorba de cea mai complexa si uriasa problema vitala a omenirii si civilizatiei crestine intregi.
Dar, orice se va intampla si orice am fi capabili sa pregatim, sa studiem si sa infaptuim in mod inteligent in aceasta directie, concluzia imperativa, care se impune pe deasupra tuturor, este sa ramanem membre vii si nedeslipite, sensibile si supuse, ale fiintei nationale!
…Pentru a putea evita orice risc din partea subredei intelepciuni omenesti…
Caci altfel, cand cumpatul si cumintenia se spulbera in vant, «n-aduc ani ce-aduce ceasul» si intr-o buna zi ne putem trezi in fata prapastiei crezute departe. De-aceea, sa luam aminte si sa avem in intaiul rand grije de noi insine [12]. Altfel, lupta ne e sovaitoare si biruinta primejduita.
[12] Esentialul in acest domeniu este un element interior sufletesc al luptatorului, care trebuie cultivat inainte de orice: confundarea vietii personale a acestuia cu idealul sau. Asadar, salt din egoismul individual, oricat de justificat, totala aservire a interesului personal interesului colectiv.
Coborati in adancul vostru sufletesc si intrebati-va daca va multumeste sau nu o simpla recitare de idealuri menite a fi vesnic infrante. Iar daca veti simti ca demnitatea voastra de om si de Roman nu mai ingaduie rusinea tuturor resemnarilor, atunci impacati-va (pe incetul si definitiv, iar nu numai in clipa unui entuziasm trecator) cu gandul ca viata voastra personala cade cu totul pe al doilea plan, si treceti dincoace, pe marele drum dureros al jertfei pentru binele altora, pentru binele Neamului, pentru slujirea lui Dumnezeu.
Altfel, daca veti conditiona lupta de faptul de a nu va stingheri interesele, oricat de indreptatite, atunci toate motiunile voastre frumoase, toate congresele voastre infierbantate nu vor aduce nici o biruinta, ci vor ramane in istorie doar pentru a caracteriza lasitatea unei generatii nevrednice de inaintasii ei si menite blestemului urmasilor.
Adevarul nu e relativ. Ca si Dumnezeu el este unul. Iar spiritul adevarului, in problema oranduirilor sociale ale omenirii e cristalizat in criteriul fundamental si sfant al ideii nationale.
De-aceea, macar de-acum, sa nu ne mai conducem dupa aparente, ci dupa indemnurile inimii [13] si ale logicei [14], care toate ne spun ca: Neamul romanesc trebuie sa se ridice din decadenta sufleteasca in care a cazut si sa fie stapan pe pamantul si cultura sa! El nu poate trai decat desrobindu-se din situatia de azi, la care l-au adus partidele politice [15].
[13] Vom cobora cat mai jos pe scara pretentiilor politice momentane, vom face mai mult loc sufletului, care in simtamintele sale spontane, desinteresate si nealterate, contine cele mai mari adevaruri si solutii.
Caci, noi nu punem temeiul capital numai pe intelect ci si pe suflet, pe sentiment; de-aceea, chiar intr-o controversa, nu desconsideram elementul sentimental, care, foarte adesea, ne aduce rodul plin al unei intuitii directe si juste a realitatilor, fara a se impiedica in desisul rationamentelor dubioase.
[14] Iar atunci cand mintea nu te ajuta la aflarea unor solutii specifice (mintea «luminata» a celor care tac), ne ramane totusi o baza solida de orientare generala a actelor vietii (o solutie posibila in orice moment al istoriei, caci, in orice moment al ei, viata e stapanita de forta si legile lui Dumnezeu). Aceasta solutie generala este conformarea noastra la adevarurile eterne, crestine, la invatatura lui Iisus pe care noi o intelegem astfel (invatatura sintetizata mai ales in minunea cereasca a Invierii): Oricat de puternic ar fi Satana, atunci cand il combati cu jertfirea chiar a propriei vieti, intervine atotputernicia divina si te face biruitor.
[15] Toata lumea, fara exceptie, marturiseste, cand e sincera, ca in aceste partide nu se cauta decat satisfacerea interesului personal al partizanilor, nimeni neintrand in ele in virtutea unui crez, a unei porniri eroice spre un ideal, ci numai pentru a se capatui.
Satisfacerea acestor interese se face in cadrul unei totale aserviri fata de strainii care ne-au cucerit tara, in cadrul imoralitatii si al unei lipse de credinta crestina aproape fara precedent.
Ne sunt cunoscute prea bine primejdiile uriasei forte oculte francmasone si antinationale care tine in stapanirea ei chiar tari de frunte cum e Franta, si vedem o serie de indicii noi care ne prevestesc ca riscam si noi a ne “occidentaliza” in acest fel [16].
[16] Tot mai mult gasim ca lipseste, mai ales la carturari, sufletul romanesc viguros de odinioara, fiind inlocuit, cu un amestec desgustator al celor mai invechite si triste idei cosmopolite. Aceasta schimbare s-a savarsit in gandul si simtirea multor Romani de-ai nostri, mai ales Ardeleni. Si nu numai in ingamfatii «aristocrati» ardeleni cari la 1917 erau in ajun de regenerare totala, dar chiar si in cei ridicati din taranime. Chiar feciorii popii cutare nu mai stiu azi ce e ideea nationala, ei care nu demult ar fi fost gata sa sfasie pe profesorul ungur care le-ar fi smuls tricolorul ascuns in cuta hainei si adormeau leganati de ritmul poesiilor patriotice ascunse sub perna de scolar.
Ne e sufletul mohorat nu numai din pricina acestei melancolii a unei comparatii cu trecutul, dar mai ales din grija pentru viitor. Caci un cristal usor se sfarma. Dar cu anevoe se reface.
Comoara ideii nationale, care abia incepuse a ne revarsa in vine puterile ei creatoare, se poate usor distruge. Demagogie, defaimare, inducere in eroare, filosofie moderna, renastere la “occidentalism”, dreptate umana, egalitate, toate acestea sunt arme care au doborat ideea nationala franceza, rusa si, in buna parte, chiar mondiala.
Ele au si la noi, chiar si in literatura si filosofie (nu mai vorbim de Universitate! – Contesta cineva faptul ca majoritatea profesorilor a fost absenta de la marea sa datorie de pastratoare a isvoarelor culturii romanesti, ba chiar a dusmanit pe cei dornici sa apere de instrainare cultura aceasta? Neinduratoare, istoria de maine va insemna in sirul faptelor caracteristice ale epocii de astazi: Profesorii universitari au dusmanit viitorul si puritatea culturii romanesti.), misionari staruitori pentru inobilarea spirituala a «xenofobilor» .
Desi nu suntem un popor industrial, totusi nu ne putem socoti la adapost de o puternica orientare de stanga (Si-aceasta in conditiile in care comunismul este acea fiara rosie din Apocalips care se ridica pentru a goni pe Cristos din lume. Peste tot unde comunismul diavolesc a biruit, Biserica a fost doborata. Nu pentru vesnicie, dar totusi a fost doborata pentru veacul de azi. Iar in locul ei s-a instapanit puterea diavoleasca a necredintei, a stricaciunii, si suferintele cu moartea sufleteasca si trupeasca a oamenilor de azi.), nu numai prin inselarea taranimii, dar si prin actiunea oraselor, aproape complet cucerite de dusmani si de elemente fara suflet romanesc, lepadate de traditia noastra religioasa si culturala.
E vantul vremii care vrea sa patrunda si la noi, inecand adevarul primordial al vietii sociale: ideea religioasa si ideea nationala.
Omenirea pozitivista de azi, sau mai bine zis cu pretentii de pozitivism, si-a pierdut carma morala. Azi nu se mai crede decat in carne si trup si in puterile subredei intelepciuni rationaliste omenesti. Adevarurile primite prin revelatie divina (singurele carme care pot conduce la liman viata de aici), acestea stim cu totii bine ce valoare mai au in constiintele actuale, fie ele chiar ale unor mari prelati. Si-aceasta situatie stapaneste pretutindeni in lume, doar masurile si coloriturile variaza.
Peste tot, suflete crescute in otrava unui individualism anarhic, care schimonoseste si sterilizeaza simtirea, dragostea si durerea pentru neamul tau.
Adica potrivit intereselor celui mai temut dusman pe care l-a cunoscut vreodata un popor: iudeo-masoneria.
Obisnuiti cu ideologia cosmopolita masonica a Societatii Natiunilor [17], politicianii au sacrificat independenta Romaniei si viitorul tarii date pe mana strainilor interni si externi de dragul visurilor briandiste ale Pan-Europei.
[17] La temelia Societatii Natiunilor sta mirajul unui anumit idealism. Ceea ce nu insemneaza ca ignoram cealalta temelie, cea adevarata, a uneltirilor oculte masonice, care, in dosul acestui miraj, doreau sa-si implineasca idealul desfiintarii Statelor Nationale si al unei reconstructii a lumii dupa conceptiile filosofice materialiste si cosmopolite ale Masoneriei. Conceptii care, la randul lor, nu sunt decat un al doilea paravan al unor uneltiri si mai «anumite»…
Inlaurarea arbitrarului si a bunului plac razboinic, a fortei brutale din viata natiunilor. Scopul acesta aparent al Ligii nici nu e numaidecat starpirea razboiului, deoarece ea insasi admite ca sunt cazuri de razboaie drepte, necesare – ci scopul e ca razboiul nedrept, arbitrarul vietii internationale sa dispara.
N-ar fi nimic de zis contra acestui scop, daca-l consideram in sine, independent de posibilitatile de realizare. E chiar ceva foarte nobil, seducator mai ales pentru spiritul superior al crestinului iubitor de ideal. Dar, de-ndata ce examinam posibilitatile teoretice de realizare, apoi sistemul practic prin care s-a realizat acest scop, constatam o serie de vicii.
Aceste vicii ne dovedesc ca un scop nu e suficient sa fie nobil, cand intra in domeniul realizarii, ci trebuie sa fie realizabil, deoarece, in caz contrar, sistemul realizarii se va intoarce exact contra scopului in loc de a-l servi.
Un singur exemplu (din multele), spre edificare:
Fara o sistematizare juridica a vietii, nu e cu putinta inlaturarea arbitrarului. Caci intr-adevar ce e regula de drept, norma juridica? Ea este o reglementare obiectiva, prealabila si unica, a diferitelor raporturi sociale. Se stabileste dinainte deci, pentru cazuri inca nenascute, care va fi pozitiunea fortei publice in diferitele raporturi si conflicte dintre oameni.
Dar azi cel putin, daca nu intotdeauna, raporturile dintre natiuni nu sunt succeptibile in ceea ce au ele mai important, unei incadrari juridice.
In raporturile juridice dintre natiuni, marile interese nationale (conflicte de teritoriu etc.) nu sunt fenomene succeptibile a se repeta in conditiuni identice, reglementabile deci in prealabil printr-un sistem juridic.
Sa luam ca pilda dreptul unei natiuni asupra unui teritoriu (sursa aproape constanta a razboaielor). Unii vor invoca, cu dreptate, dreptul istoric sau vointa majoritatii populatiei (cazul Ardealului pentru noi). Altii vor invoca, poate tot cu dreptate, numai dreptul istoric, indiferent de plebiscitul actual al unei populatii intruse colonizate (cazul nordului Bucovinei etc.). Tot atat de legitim se va putea invoca dreptul unei natiuni pasnice asupra unui teritoriu, pentru a-si asigura o granita strategica, spre a se apara contra unei natiuni razboinice (cazul Cadrilaterului nostru), sau dreptul la frontiere naturale, dreptul la un teritoriu de siguranta al unei capitale (cazul Belgradului). Vedem asadar ca aici, in aceasta foarte importanta materie a raporturilor internationale, drepturile sunt atat de variate, bazate pe atat de multiple fundamente istorice, geografice, militare, etnice, incat nu exista situatiuni fixe, cari sa se repete, compuse din aceleasi elemente carora sa li se poata aplica aceeasi solutiune dinainte stabilita.
In zadar am creea un vast cod, caci noile fenomene, noile conflicte, nu vor putea fi incadrate in nici un text.
Asadar, chiar in principiu ajungem la condamnarea Ligii Natiunilor pentru viciul capital: ea neputand avea la baza un sistem de regule juridice, care sa garanteze ca atributiunile ei vor fi exercitate obiectiv si in mod impersonal, este fatal ca ea sa-si exerciteze aceste atributiuni in mod subiectiv, arbitrar, devenind o simpla unealta de conspiratie politica, cu atat mai primejdioasa, cu cat e mai puternica.
De-aceea Societatea Natiunilor nu este decat un organ de promovare a arbitrarului, promovare cu atat mai periculoasa cu cat in fata comploturilor ei politice, Statele, despuiate de suveranitate, stau neputincioase, desarmate.
Astfel, ea apare pe de-o parte ca o forma de atac contra natiunilor – cu scopul de a le desfiinta suveranitatea Statelor, spre a o inlocui cu un supraguvernamant mondial –, iar in pretentiunile sale de activitate intelectuala, culturala, ea se vadeste a fi o forta de atac, contra spiritului si a culturii crestine, prin disolvarea culturilor nationale, spre a le inlocui cu spirit de internationalism “umanitar”, liber-cugetator, individualist.
Si, cum ar putea fi altfel?, cand:
- la 14 si 15 ianuarie 1917 are loc o conferinta a Francmasoneriei din tarile aliate, care decide sa convoace «un congres al Masoneriei din tarile aliate si neutre» pentru a cauta mijloacele de a ajunge la constituirea Societatii Natiunilor;
- apoi, la sedinta de la 28 iunie 1917 (cu aproape doi ani inainte de intemeierea Ligii si in timp ce razboiul era inca in curs), generalul Peingé, Mare Maestru al Marei Loji a Frantei, alcatuieste un proiect de Statut pentru aceasta «Societate a Natiunilor», proiect care seamana perfect cu pactul Societatii Natiunilor. Revista francmasona franceza «Convent de Grande Lodge de France», in numarul sau din 1922, paginile 235-236, spune intre altele: «Scopul principal al Societatii Natiunilor trebuie sa fie crearea unui patriotism pentru Liga Natiunilor, pe scurt formarea Statelor Unite ale Europei, mai ales federalizarea lumii intregi. Sa fie dezarmate statele izolate si sa fie in schimb inarmata Federatia Statelor Asociate. Acestea sunt cele doua faze ale aceluiasi progres»;
- iar inca de la 1864, Evreul Lewy Bing, in «Les archives israelites», scrie: «Nu e oare natural si necesar a vedea in curand un Tribunal Suprem, insarcinat sa descurce plangerile dintre Natii si Natii, – judecand in ultima instanta si al carui cuvant sa impue lumii intregi?»
Iar daca ne gandim cat de stupid si neinteles este ca, desi se stie bine ce poate sa fie o astfel de «Societate a Natiunilor», Statele sa-si stirbeasca grav suveranitatea in folosul acesteia, va trebui sa constatam ca aceasta orbire stupida si neinteleasa a lumii politice, nu poate fi o simpla greseala, ci rodul vointei oculte a Francmasoneriei.
Caci daca Societatea Natiunilor a luat fiinta, in dauna suveranitatilor nationale, aceasta este din cauza ca uneltele Francmasone din toate Statele au fost complice, constient sau inconstient, la subminarea viitorului patriilor lor.
Afirmatiile pe care le-am facut nu sunt inventia momentului, ci concluzii vechi la care au ajuns lungi cercetari stiintifice.
Nu riscam, deci, combatand pericolul venetic, sa ne angajam intr-un sistem de iluzii provocate de «prea infierbantatul nostru entuziasm».
Ne simtim picioarele bine infipte pe un teren solid. Si sa se stie ca nu-l cedam odata cu capul si vom primi pe el orice lovituri!
…Pana va voi Dumnezeu sa sune Isbavirea [18]!…
[18] Caci asa a vrut si Dumnezeu: germenul unei innoiri sa nu poata creste decat din suferinta.
Trebuie sa plateasca cineva, cu suferinta, pacatele care au prabusit un neam, trebuie sa rascumpere cineva prin durere mantuirea de maine (nu pentru vreun dor de razbunare al lui Dumnezeu, ci, poate, pentru a-I dovedi, astfel, ca mai este rodnicie sufleteasca intr-o lume condamnata). Nici Mantuitorul n-a putut birui fara suferinta si jertfa.
PREZENT!
—
Bibliografie:
1. Ion I. MOTA, CRANII DE LEMN. ARTICOLE 1922-1936, Editia a II-a, Editura Totul pentru Tara, Bucuresti, 1937;
2. Idem, SOCIETATEA NATIUNILOR. IDEALUL, VICIILE SI PRIMEJDIA EI, Conferinta tinuta la Cercul de Studii al Centrului Studentesc Bucuresti, in ziua de 15 decembrie 1929, Tipografia Astra S.A., Cluj, 1929;
3. Idem, TESTAMENTUL LUI ION MOTA, Editia a II-a, Colectia Europa, München, 1992
OSTAS UNEI CREDINTE. TESTAMENTUL POLITIC AL LUI VASILE MARIN , redactat cu insesi cuvintele acestuia, prin asamblare logica de idei citate – pentru fluidizarea lecturii, fara ghilimele – din scrierea: «Crez de generatie»
(Extras din lucrarea: Radu Mihai Crisan, MOTA SI MARIN. TESTAMENTELE LOR POLITICE, Editura Cartea Universitara, Bucuresti, 2006, ISBN (10) 973-731-359-3; ISBN (13) 978-973-731-359-0)
Motto: Formula mantuirii noastre este frontul elitei de suflet, de minte si de simtire a natiei romanesti. Credem in virtutile neamului nostru si in invierea lui. (Vasile MARIN)
-CopyLIBER-
Romane
Harnice cautator de lumina,
Nationalismul este o politica de afirmatie a natiei respective. El promoveaza spiritul national inaintea celui cetatenesc, conditioneaza de primatul national toate celelalte rosturi sociale.
Rosturile lui trebuie concretizate intr-un stat national, care sa nu fie la dispozitia cetatenilor. Ci sa fie un stat de prestigiu, cu misiune istorica, culturala, civilizatoare.
Prin mistica nationala se creiaza un om desfacut de abjectul materialism al epocii, se dezghioceaza omul de aderentele epocii actuale si se face scoala permanentelor eroice.
Astfel, nationalismul formeaza omul virtutilor cardinale: erou, preot, ascet, corectitudine, ostas. De aceea, nationalismul concepe societatea ca pe o mare armata, cu o ierarhie spirituala si o conducere adecvata.
Nationalistul este un ostas in slujba unei credinte. Actiunile lui sunt subordonate interesului patriei. El se comporta ca si cum ar face-o intr-un razboi pe care il poarta natiunea lui. Esentialul este spiritul de jertfa.
Nationalismul nostru are un continut social. Nu imparte pe profitori in Romani si neromani. Nu-i tolereaza pe cei dintai ca si pe cei de-ai doilea. Uneori este chiar mai temut adversar al celor dintai, cari, subjugati intereselor lor si deservind interesele patriei, comit un act de inalta tradare.
Democratia, reprezentata prin instrumentele ei, partidele, nu poate subscrie la promovarea unei politice nationaliste, fara ca prin aceasta sa nu-si semneze propria sa sentinta de moarte. Democratie care a inregistrat, in sinistrul sau bilant, falsificarea sensului istoric al natiei acesteia, care a intretinut existenta unui stat parazitar – din ale carui institutiuni si-a confectionat instrumente de subjugare a natiei –, care, pentru a-si pastra pozitiile, nu s-a dat inlaturi de a comite crime peste crime, deslantuind prigoana fara precedent impotriva organizatiilor de lupta ale nationalismului. Democratia aceasta care-si mascheaza turpitudinile cu formule perimate scoase din muzeul patologic al revolutiei franceze.
Majoritatea vizirilor pusi in slujba internationalei s-au pronuntat categoric impotriva unei politici pur nationaliste.
Fiece baraca, cu pretentii de partid, se simte indatorata sa dea reprezentatie «nationala» la umbra tricolorului trivializat.
Sub obladuirea acestor conducatori se agita si se intretine o activitate «nationalista», a carei cea mai dintai insusire este larma si-al carei ultim scop ramane diversiunea. Diversiune cultivata cu osebita grija din interior si mestesugit regisata si exploatata in afara.
Acesta este tabloul politic al tarii romanesti in momentul de fata: de o parte lupta fara crutare pentru ingenuncherea si stalcirea actiunii nationaliste, pe de alta parte, sub ocrotirea autoritatilor statale, desvoltarea si propagarea curentelor pretinse nationaliste care, sub firma chenaruita cu tricolor, ascund interesele de taraba ale unor alcatuiri cari au monopolizat abuziv puterea, au periferizat cultul interesului general si au macinat la moara iudeo-masoneriei crezul romanismului integral.
Dintotdeauna, pentru marea gloata anonima ca si pentru cei cari n-au adancit niciodata realitatile vietii noastre publice, s-a facut o politica «nationalista» in tara romaneasca. De totdeauna au existat legi «nationaliste», presa «nationalista», institutii «patriotice» si mai cu deosebire partidele politice ale caror titulaturi incepeau sau sfarseau, aproape fara exceptie, cu termenul «national».
De la inceputurile acestui pretins stat romanesc, caruia noi i-am tagaduit existenta fireasca [1], viata publica a tarii a fost regisata de nationalismul caragialesc [2].
[1] Intrucat Constitutia noastra trebuia sa fie isvorata din necesitatile noastre organice, iar formele care se concretizeaza in Constitutie n-au fost ale noastre, deoarece Constitutia noastra a fost copiata litera cu litera dupa cea belgiana, forme care acolo sau in Franta erau lucru firesc, dar la noi nu erau lucru firesc, pentru ca ceea ce constituie firescul la o natiune nu este firesc si la celelalte.
Asa se face ca, axat pe o Constitutie copiata in litera din Apus, ale carei articole fundamentale incep cu: «toti cetatenii, fara deosebire de origine etnica, de limba sau de religie, se bucura de…» etc., etc., statul actual nu a reprezentat decat o expresie juridica in ordinea internationala si, de-aceea, nici nu a putut promova o cultura romaneasca.
Cultura aceasta, multa-putina cata exista, n-a fost decat exprimarea nesistematizata si neordonata printr-o politica de stat a natiunii care, fie fie sub forma artei populare, fie prin arta unor Eminescu, Creanga sau Cosbuc, si-a dat curs liber geniului propriu.
In statul actual nu identificam o cultura romaneasca.
In universitatile romanesti toate disciplinele care se predau stau sub egida culturilor straine; profesorii nostri, in majoritatea cazurilor, acolo s-au format – mai propriu zis s-au deformat –, acolo si-au insusit ideatia respectiva, iar studentii romani merg si azi de se adapa numai la izvoarele culturilor straine.
Ateneul Roman se impauneaza cu numele conferentiarilor streini; Teatrul National joaca piesele streinatatii, iar la Opera Romana se aud acordurile acelorasi Verdi, Gounod sau Wagner, pentru ca muzica romaneasca culta o face evreul Stan Golestan, cu «sentimente romanesti» dar cu sediu permanent la Paris.
De opera «culturala» indeplinita de Societatea de Radio si de diferite alte fundatii nici nu mai vorbim, pentru ca de-acolo natiunea poate astepta orice, numai opera de popularizare a creatiilor romanesti nu.
Acesta este bilantul, tristul bilant. Si este in firea lucrurilor sa se petreaca astfel.
Cu o ideologie democratica, esentialmente materialista, laicizat in sensul cel mai masonic al cuvantului, fara o politica nationala (pe care, de-altfel, imbacsit cum este de minoritari, nici n-ar putea-o avea – politica nationalitatilor incadrate unui stat care nu este expresiunea fireasca a fiintei lor istorice si etnice nu poate fi alta decat politica democratica. Pentru ca nu exista instrument mai puternic de disolvare a unui stat ca democratia. Conceputa numeric si cantitativ, abstractizand etnicul, uniformizand specificul pe temeiul universalitatii omului, democratia este regimul ideal al internationalismului. Chiar nu se constata de nimeni bucuria minoritarilor de cate ori, de la locuri de presupusa raspundere, se agita flamura principiilor scoase din muzeul patologic al revolutiei de la 1789? Pentru cine se lucreaza in numele acestei sacre democratii? Cui prodest?), statul roman a ramas la remorca culturilor streine. Si a socotit ca si-a indeplinit misiunea fata de natiune daca ne-a harazit cu trenuri, cu tramvaie, cu telefoane, in cele din urma chiar cu radio sau bloc-haus-uri americane. Dar acestea sunt elemente de civilizatie pe care le intalnim oriunde, la Buenos Aires ca si in Kamciatka. Cultura a ramas undeva afara, la use, ca o cenusereasa neocrotita si nedorita de nimeni. Statul, in speta statul clanurilor politice, nu a avut o politica a culturii pentru ca nu a avut o politica nationala. Geniul rasei, in sporadicele manifestari de cultura, a ramas sa se manifeste ca si mai inainte, numai in paturile neoficiale ale natiunii. Si asa se explica cum cultura noastra se reduce numai la creatiile stravechi ale geniului popular – ceramica, poezie, basm, cantece, tesaturi –, la naivele cronici din vremea voivozilor, la tiparnita manastireasca, acolo unde s-au pus bazele acestei reduse culturi romanesti, de unde reese dreptatea afirmatiei lui Spengler ca «religiozitatea este de esenta culturii, ireligiozitatea de esenta civilizatiei», iar mai tarziu la cativa cercetatori mai de seama ai istoriei nationale si la opera geniala a literaturii lui Eminescu sau Creanga.
Foarte lamurit: daca pentru cultura, caracteristica esentiala a fiintei sale este specificitatea geniului local care a zamislit-o, pentru civilizatie elementul care-o identifica sta tocmai in internationalitatea modului de manifestare, intrucat presupune circulatia de valori materiale fungibile, necesare si utilizabile in orice timp, in orice loc si de catre oricine. Homer, Dante, Shakespeare sunt culmi de cultura universala in masura in care raman reprezentantii cei mai autentici ai geniului grec, italian sau anglo-saxon. Elementele de confort ale civilizatiei – materialista in esenta ei – nu pot fi determinate in spatiu. Produsele stiintei aplicate, ziarul, cinematograful, trenul sau avionul sunt elemente de civilizatie actuale si nespecifice pe cari pot sa si le insuseasca in mod egal popoare de inalta cultura, ca Franta, Italia etc., dar si triburile abisiniene si republicile negre ale Americii.
Pe linia culturii, popoarele se diferentiaza intr-o nobila emulatie si armonia universala reese tocmai din acordul tonurilor diferite; pe linia civilizatiei, statele si natiunile se confunda intr-o masa cenusie, uniforma, care seamana foarte mult a moarte si desfiintare.
Pentru aceasta nu va fi niciodata pace intre nationalismul propovaduitor de cultura si socialismul predicator de civilizatie. Regimul ideal al civilizatiei este democratia socializanta; regimul propriu culturii este statul national. Intre conceptia: natiune de sine statatoare, creatoare de cultura, si conceptia turma universala condusa doar de apetituri ce se cer satisfacute, va sta deschisa vesnic o prapastie.
Asadar, natiune-stat-cultura, iata fundamentele pe care trebuie sa se intemeieze fenomenul romanesc.
[2] Nationalismul teoretizat de «Vocea Patriotului Nationale», redactat de junele Rica Venturiano pentru educatia politica a multimii, ai carei autentici reprezentanti sunt Nae Ipingescu si Jupan Dumitrache Titirca-Inima-Rea, realizat pe teren economic in societatea enciclopedica cooperativa «Aurora Economica Romana» a lui Catavencu si difuzat in toate straturile sociale de partidul «x…national», al carui reprezentant la guvern este Fanica Tipatescu si-al carui «ales» in adunarea populara este…«onorabilul, stemabilul, Agamita Dandanache, cu familie de la patuzsopt in toate Camerele».
Numai ca astazi, naivitatea lui Jupan Dumitrache este inlocuita cu rea credinta de catre elucubratiile junelui Rica, transformata de publicistul «nationalist» in dogma de santaj si trafic de influenta, iar partidul conului Zaharia Trahanache, o vasta asociatie de exploatare a averilor publice si scoala de inalta imoralitate, aservind intereselor particulare marile interese de neam si acoperind cu pavaza tricolora a «nationalismului» toate faptele cate contrazic dezvoltarea fireasca, autentica, romaneasca, a acestui neam.
Prin jocul unui calcul care n-a dat niciodata gres, asociatiile de exploatare a avutului obstesc, care sunt partidele, au inteles de la inceputurile asa zisei noastre vieti de stat sa-si fatuiasca activitatea cu poleiala nationalista. Create sub impulsul marilor curente si reforme ale Apusului zguduit de catastrofa sociala si morala care a fost marea revolutie de la 1789, partidele politice romanesti, rezultate ale imperecherii dintre masonerie si democratia straina de realitatile noastre, au fost nevoite, sub presiunea unor curente de care nu puteau sa nu tie seama, sa accepte sa se transforme in organizatiuni partial «nationale». Si era firesc aceasta, intr-o tara care n-a cunoscut nici feudalism, nici burghezism, care n-a cunoscut comunismul de la 1848 si nici influenta nefasta a marilor capitaluri, ci, care, pe tot trecutul ei, de la cronicari, prin marii dascali carturari si pana la Mihai Eminescu, a cunoscut o singura realitate: nationalitatea.
In numele acestei nationalitati, valoare permanenta in rezolvarea equatiei romanesti in cadrul european sau mondial, s-a miscat totul in tara aceasta. Constranse deci au fost, la randul lor, si partidele sa se injghebeze si sa tina seama, vom vedea ca numai aparent, de considerentul primatului national.
Asa, partidul pasoptist, mason, democrat si universalist al lui Ion Bratianu si C.A. Rosetti, partidul liberal (rosu), s-a transformat fortat de imprejurari in partid «national-liberal», si tot astfel, cincizeci de ani mai tarziu, sub porunca aceleiasi realitati, partidul international, narodnicist, marxist, democrat si iudaizat al taranismului, a devenit partidul «national-taranesc».
Dar a confunda firma cu continutul, nu este o insusire a noastra.
Ce reprezinta «nationalismul» partidelor? Un atribut formal: atat si nimic altceva. Raspunsul la problema pusa de noi il vom trage dintr-o serie de intrebari.
Iata-le: cu cat au contribuit partidele «nationale» la crearea unui stat national romanesc? Care este sensul de viata nationala in care au indrumat spiritul si vieata acestei tari? Cat au contribuit la talmacirea potentialelor materiale, spirituale si morale ale tarii in valori real-nationale?
In afara de treburile sale, ale familiei sale si ale protejatilor din preajma, nici un om politic din orice partid ar fi el, nu se mai gandeste la treburile obstesti. Dincolo de interesele particulare, nu se mai gaseste nimic pentru interesele celor multi si insetati de dreptate.
Pleava politicianista, odata ajunsa la putere, se aseaza pe jaf. Si pentru aceasta nu cruta nimic: corupe Justitia, terfeleste Ostirea, ticaloseste Administratia, injoseste Biserica, degradeaza Scoala [3].
[3] Consecinta a acestei degradari exista studentimea anonima, indiferenta si pasivista la orice manifestare a instinctului national, masa gregara cu preocupari in exclusivitate alimentare, catre care se indreapta, interesat, toata simpatia autoritatilor de orice fel, universitare sau administrative.
Alcatuita din cohorta aspirantilor la functii bugetare, catre aceasta studentime se intind mrejele tuturor sirenelor politice, pentru ca prin ajutorul ei se satisfac o serie de interese, precis delimitate: a) se promoveaza cantitativ elemente mediocre si docile pentru cadrele statului nefiresc de astazi; b) apreciata numeric aceasta studentime oficializata este transformata intr-un fel de clocitoare model din a carei productie partidele de guvernamant, pe rand, isi vor recruta o clientela desvoltata; c) interpretata in exclusivitate cantitativ, aceasta masa studenteasca serveste ca argument ori de cate ori, pentru zapacirea opiniei cinstite a tarii, se arunca de sus de la tribuna formula statului cultural; d) in sfarsit, in larga masura, catre aceeasi studentime se indreapta, discret si remuneratoriu, solicitudinea Politiei si a Sigurantei, care isi recruteaza de aci agenti, cozi de topor.
Iata in linii largi cum se aseaza problema unei bune parti din studentime, a acelei studentimi care si-a facut din viata universitara un coridor catre o profesie, pentru ca, mai tarziu, pe baza diplomelor obtinute, sa bata la usile mandarinatului bugetar, si odata instalarea in functii realizata, prin protectia obligatorie a politicii, sa impanzeasca tara cu o serie de oameni «cumsecade» si «cuminti», zelosi gardieni ai actualelor asezari, fie ca sunt doctori sau avocati, profesori sau ingineri si, mai cu vremea (de ce nu?), Secretari si Subsecretari de stat, conducatori ai institutiilor de care depinde soarta acestui neam.
Acestei studentimi si oamenilor esiti din randurile ei ii datoram, in cea mai larga masura, nenorocita situatie de astazi a tarii si a Statului.
Gratie acestor produse in serie esite din fabrica de diplome care a fost pana acum universitatea romaneasca, constiinta nationala romaneasca este atat de minora si fortele potrivnice romanismului atat de desvoltate.
Prin intermediul acestei studentimi, statul roman a fost pus la dispozitia exclusiva a partidelor, cultura romaneasca mediocrizata si transformata in capitol bugetar, civilizatia romaneasca o vorba-n vant si Biserica romaneasca, crestina ortodoxa, ingenuncheata si neputincioasa in fata ofensivei din ce in ce mai inversunate a sectelor.
Acestei mase studentesti de totdeauna, lipsite de constiinta nationala si dispretuitoare de jertfa pentru binele public, cat si conducatorilor esiti din sanul ei, ii datoram procentul celor 60% analfabeti, vieata de caverna a taranimii romanesti, pauperizata si decimata de alcoolism si de tot cortegiul boalelor sociale, anarhia si dezmatul vietii noastre colective, prezenta milioanelor de venetici care secatuiesc avutiile nationale, pe scurt, existenta unui stat fara forta inlauntru si fara prestigiu in afara.
Si nu ne lasa indiferenti nici inexistenta unei constiinte nationale in corpul profesorilor universitari romani. Profesori, unii pe merit promovati, altii, cei mai numerosi, improvizati la catedra pe consideratiuni politice si matrimoniale, – lipsiti adesea de sentimentul demnitatii profesionale, umili si devotati slujitori ai stindardelor de partid cu perspective de guvernamant, secatuiti de sentimentul cel mai profund al omului modern, simtul de raspundere pentru destinele natiei sale.
Ingrijorati de soarta neamului romanesc, consideram ca se impune, pentru viitorul acestui neam, un protectionism cultural, prin crearea de medii prielnice dezvoltarii pe cale organica a insusirilor latente care zac in minunatul nostru popor, dar care, prin vitregia sortii istorice, n-au avut pana acum camp de manifestare.
Nimeni si nimic nu mai ramane neatins de noroiul politicianist [4].
[4] Este coplesita tara noastra de politicianita si politicianism, este supraglomerata de personal politic incadrat tarcurile de interese care se numesc partidele, de pe urma actiunii carora se fractioneaza totul national si se intarzie realizarea misiunii istorice la care neamul acesta are dreptul sa nazuiasca, dar a fost si este complet lipsita tara de o reala, autentica, politica de stat (pentru ca o aproximativa administrare nationala nu defineste pecetea unei guvernari, iar statul se gaseste profund viciat in structura sa, dezaxat in functiile sale esentiale, din lipsa unei guvernari autentice, impiedicata in realizare de o pletora de politicastri cari in slujba coteriilor din care faceau parte au militat o diversitate de «politici», ignorand constant o singura politica, aceea care era reclamata de interesele permanente ale Statului romanesc).
Politicienii romani, de dincolo si de dincoace de munti, infeudati intereselor de clan regionale sau regnicolore, lipsiti de perspectiva istoriei si fara sentimentul duratei, baiguind formule straine de realitatile romanesti, papagali becisnici ai unei democratii antinationale, si-au facut un merit din a debita cupletul cetatenilor cu drepturi egale indiferent de origine, limba si religie, au transformat in dogma politica provizoratului si nu si-au intins mainile pentru a se uni intr-o actiune constructiva, decat atunci cand acestea au fost ferecate cu lanturile de aur, confectionate din moneta blestemata a grofului iudeo-maghiar.
Taranimea, inselata pe rand de partide care ii promiteau marea cu sarea, a fost adusa in sapa de lemn; negustorii si functionarii de la orase au devenit muritori de foame; iar carturarii, purtati incoace si-ncolo prin toate partidele, ca frunzele in vant, au ajuns sa traiasca de pe o zi pe alta.
Ca o pecingine raul a cuprins trupul tarii, acelas vaet se-nalta de pretutindeni.
In vremea aceasta, in goana dupa voturi si carteluri care sa le dea majoritati afone si ridicule, guvernele partidelor democrate au abdicat la rand de la indatorirea lor cea mai dintai: afirmarea cu orice pret a prestigiului Statului national.
In goana dupa voturi si popularitate, slujbasii romani au fost obligati sa vorbeasca «domnilor minoritari» in limba acestora, iar Statul, care este in primul rand o forta organizata, strabatuta de un singur curent, a capitulat pentru a salva interesele partidelor respective (Cardasia dintre partidele noastre democrate si blocul de voturi maghiaro-evreo-sasesti in preajma alegerilor constituie dovada cea mai evidenta.)
In loc sa contribuie la stavilirea fortei economice a minoritarilor, prin incurajarea si punerea la dispozitie de credit numai producatorilor romani, Statul democrat, condus de ministri cu rentabile portofolii in consiliile de administratie ale intreprinderilor straine, incurajeaza pe de o parte agresivitatea nationala a minoritarilor, punand in inferioritate vadita organele sale reprezentative, iar pe de alta parte, aduce apa la moara acelorasi intreprinderi, furnizandu-le din buget o masa de consumatori sociali, tragic incadrati de legea de alarma a salariilor.
Tara, incovoiata sub povara grijilor, asteapta leacul indreptarilor. Insa, condusi de interesele de toate zilele, cetatenii au o miopie explicabila in materie de interes general. De aceea, secretul unei doctrine sociale sta in a pune in uimire, prin realizari posibile, societatea respectiva, careia ii cere sufragiile. Dar o natiune nu poate trai prin azi sau maine. Ea isi creeaza un destin de durata, se realizeaza in timp si spatiu.
«Vrem dreptate, paine, pace,
Pentru Neamul romanesc!»…
Nu va lasati inselati de sperante, oricat de colorate s-ar prezenta, si nu va plecati urechea la soapte binevoitoare, orideunde ar veni ele. Faceti-va datoria si numai datoria. Dezvoltarea virtutilor cardinale in om, aceasta este rostul si fiinta nationalismului nostru.
Nu aveti decat o singura misiune: aceea de a impune pe scena istoriei nationale pe toti aceia cari au intrupat lupta, jertfa si eroismul in slujba cauzei nationale si crestine.
Din conducatori trebuie sa dispara instinctul de acaparare si dorinta de a se bucura de bunurile pamantesti. Un stat nu se poate intemeia pe etica imbuibatilor.
Romane,
Pune fapta inaintea vorbei; cere mai intaiu implinirea datoriei si apoi rasplata; iar in locul lozincei politicei de partid care practica «totul pentru tine, nimic pentru Tara», aseaza deviza «totul pentru Tara, nimic pentru tine»!
Nu dezerta! Pentru ca dezertare se chiama a te integra intr-o viata artificiala in slujba instinctului de parvenire. Nu tanji dupa vieata infernala a placerilor materiale care-ti tortureaza imaginatia, iti perverteste fiinta si te indeparteaza de la implinirea datoriei fata de ai tai si neam. Viata aceasta nu e fireasca, ne-au confectionat-o strainii de sangele si de idealurile noastre. Ea este panza de paianjen pe care o tes dusmanii neamului pentru ca sa te paralizeze. Sa stii ca betonul armat al palatelor ce se ridica in padure este framantat cu toata sudoarea neamului tau si tot luxul ofensator care circula pe strada si in locuri de petrecere se face prin exploatarea muncii si a productiei neamului tau. Sa mai stii ca in vreme ce in centrul orasului instrainat chiuie dracesc rasfatul, la margine, in mahalalele care adapostesc muncitorii adevarati, frati de-ai tai veniti de pe la sate, se sbate in mizerie neagra o lume intreaga.
Nu sa ajungi «puternic» te pregateste, ci drept. Nu pentru binele tau sa lupti si sa muncesti, ci pentru binele si salvarea neamului tau, in serviciul comandat al cauzei nationale. Aceasta-nseamna trezirea constiintei romanesti si crestine la adevarata ei vieata.
Formula mantuirii noastre este frontul elitei de suflet, de minte si de simtire a natiei romanesti. Oamenii care n-au cunoscut decat implinirea datoriei si suferinta; cari au invatat, au rabdat si au luptat; cari n-au cunoscut gustul sucului bugetar si n-au servit de unealta nimanui; cari au urmat un singur drapel: idealul; cari s-au hranit cu o singura paine: jertfa; au slujit un singur stapan: neamul.
Aceasta elita are o credinta, o serveste cu jertfa si o implineste cu riscul vietii insasi.
Ea a ars de mult pe rugul credintei intr-o Romanie puternica, unificata «in cuget si-n simtiri» si-intr-un Stat romanesc, suveran deplin pe asezarile sale, tablele blestemate ale democratiei internationale si cartile mincinoase ale umanitarismului interesat [5].
[5] Caci, simplu spus, ce este un popor? O mai mare adunare de oameni care au aceeasi origina, care marturisesc aceleasi credinte religioase uneori, care se aseaza pe un teritoriu determinat pe care si-l cauta in cursul istoriei si pe care la un moment dat si-l precizeaza, care vorbesc aceeasi limba si care sunt agitati de aceeasi metafizica spirituala.
In momentul in care ia cunostinta de forta lui, in momentul cand si-a precizat o pozitie de viata in raport cu el insusi si in raport cu celelalte popoare, in momentul in care a luat cunostinta de el insusi, acest popor se transforma intr-o natiune.
Pentru ca o natiune sa patrunda in vieata, sa ia contact cu celelalte natiuni care o inconjoara, pentru ca ea sa-si valideze si in afara, nu numai inlauntru, forta ei de existenta, puterea ei de expansiune, puterea de creatiune, ea trebuie sa se transforme intr-un stat. Si-atunci pot inscrie evolutiunea normala: de la popor, la natiune, la stat, este acelas fir conducator.
Acum va veti gandi fiecare ca s-ar putea, cel putin asa se spune si au pretentiunea unii ca simt, ca in afara de natiune mai poate exista un alt lucru, pare-se mai mare, adica omenirea. Socialistii ii zic umanitate, ca si utopistii cu ideologiile asa zise de stanga.
Domnilor, o natiune este o realitate propriu-zisa si o dovedim. Dar, ce este omenirea? Ce este aceasta umanitate?
O natiune creiaza o cultura, o natiune – cum spunea profesorul Nae Ionescu, cautand sa determine caracterul natiunii – face un razboi, o natiune creiaza, in legatura cu celelalte, o stare de vieata personala.
Dar umanitatea? Are ea vreun scop constructiv? Exista in cadrul umanitatii aceeasi vointa, aceleasi dorinte, aceleasi realizari ca in cadrul natiunilor? Realizeaza aceasta umanitate, pe care trebuie sa o concepem printr-un cuvant abstract, ceva etern, durabil si pe care sa putem pune la un moment dat mana, sa zicem: iata o creatie a umanitatii?
Natiunile in cadrul acestei generalitati, acestei abstractiuni, pot fi elemente perfect viabile pe care le intelegem si le vedem cu totii. Umanitatea o concepem , o stare cu natura speciala, dar din ea nu se desface nimic concret, nu mai putem controla, nu poate fi un organism precis.
Cand in ideologie ne bazam pe elemente fundamentale: natiunea (in opozitie cu altii care bazeaza conceptia lor pe un element care scapa controlului, un element proteic care se chiama omenirea), noi ne intemeem pe ceva organizat, iar altii sunt intr-un vag pe care vor sa-l faca sa existe si pe care fiinta noastra morala si fizica il refuza.
Deloc intamplator, Evreii predica peste tot internationalismul si ireligiozitatea. Ireductibili traditionalisti cand este vorba de neamul lor, de Sinagoga lor. Dizolvanti, antitraditionalisti, campioni inversunati ai ateismului si internationalismului, cand se pune chestiunea nationalismului celorlalte neamuri.
Intru marirea si salvarea neamului lor, gasesc si mijloacele pentru excitarea nationalismului propriu si pe cele pentru combaterea celorlalte nationalisme. Apropo, intre altele, oare de ce Banca si Partidele sunt in corelatie stransa – cum au decazut bancile, decade democratia?…
Se desfiinteaza de aici inainte omul creat de sistemul rationalist al «scopului scuza mijloacele», se desfiinteaza omul care crede ca pentru reusita lui in vieata are nevoie de victime in dreapta si-n stanga. Nu!
In conducerea de maine a statului national-crestin-romanesc aceasta valoare a eticului va constitui fundamentul pe care se va aseza acest stat [6].
[6] Noi credem in valoarea etica a fortei. Statului zis de drept, care permite joc liber egoismului interesat al individului sporadic, noi ii opunem Statul etic, cladit pe legalitatea moralitatii, inlauntrul caruia nu-si gasesc armonizari si justificari decat aspiratiile si interesele colectivitatii nationale. Inlaturam cu dispret starvul statului demo-liberal, pentru ca sa proclamam in locul lui nu un stat ocrotitor al intereselor de clanuri, ci un Stat fecundat de principiul autoritatii morale, inlauntrul caruia sa se realizeze maxima dezvoltare a natiunii intregi.
In lupta noastra vom desfiinta zeflemeaua lichelei publice si scepticismul invalizilor intelectual. Amatorii de diversiune in vieata publica sa se retraga in vizuini cat mai degraba. Tara romaneasca are nevoie de oameni tragici si sintetici, apologetii unei singure ideologii: Fapta (Fara insa a dispretui macar o singura clipa importanta gandirii: Nu o negare a intelectualitatii, ci o potentare a ei, in sensul virilizarii sale. O integrare a intelectualismului in lumea romaneasca. Scoaterea intelectualului din situatia de a se contempla intr-o continua autoadmiratie; si asezarea lui printre valorile permanente si creatoare ale natiei. Aceasta-i vointa noastra.).
Atata valoare i se poate presupune cuiva, cata inaltime atinge idealul pe care il militeaza.
Noi urmarim reforma spirituala a omului in linia revenirii omului nostru romanesc la fiinta lui fireasca.
Revenirea la virtutile noastre stramosesti care au fost inabusite, au fost date la o parte de catre o anumita forma de vieata care nu ne era proprie. Atunci nationalismul capata un aspect de spiritualitate pura care il ridica dincolo de lutul care il poarta pe el. Noi nu plecam de la postulatul marxist: paine si paine si paine, acest mod de a baga in mintea unui om ceva care sa-l asmute si sa-i atate ura. Noi il ridicam, fara sa ignoram painea, il ridicam la inaltimea unde un om trebuie situat.
Si suntem constienti ca istoria nu se scrie cu pana muiata in cerneala de roze, iar drumul victoriei mari nu duce, niciodata, pe sub arcade inghirlandate. Nu! Nu urmam calea oportunismului; nu ne infeudam partidelor distribuitoare de favoruri si inaltari; nu facem cor intr-un dulce umanitarism cu toti strainii de sufletul nostru.
Credem in virtutile neamului nostru si in invierea lui; nu ne intimidam de nimic si, cu jertfa vietii, suntem hotarati sa ducem pana la capat lupta pentru idealurile noastre, idealurile Neamului!
ASA SA NE AJUTE DUMNEZEU!
—
BIBLIOGRAFIE
1. Vasile MARIN, CREZ DE GENERATIE, Editia a IV-a (Reimprimare dupa editia a II-a), cu un adaos: BIOGRAFIA de Mihail Polihroniade, Colectia Europa, München, 1977
PREZENT LA ICOANA! TESTAMENTUL POLITIC AL LUI ION I. MOTA, redactat cu insesi cuvintele acestuia, prin asamblare logica de idei citate – pentru fluidizarea lecturii, fara ghilimele – din scrierile: «Cranii de lemn», «Societatea Natiunilor» si «Testament»
(Extras din lucrarea: Radu Mihai Crisan, MOTA SI MARIN. TESTAMENTELE LOR POLITICE, Editura Cartea Universitara, Bucuresti, 2006, ISBN (10) 973-731-359-3; ISBN (13) 978-973-731-359-0)
-CopyLIBER-
Motto: In aceasta consista mantuirea, cu scaparea de toate plagile ucigatoare care ne mistuie: READUCEREA RODULUI in via dumnezeiasca, azi bolnava si stearpa, in natiunea noastra (macar in ea) cazuta in ghearele satanice starpitoare ale sufletului si aducatoare de pieire. (Ion MOTA)
Iubitii mei frati romani,
Nationalismul Romanilor este o suprema intelepciune castigata prin experienta de veacuri a vietii noastre romanesti, scump platita cu suferintele noastre proprii, veac de veac, intelepciune coborata pana in subconstient, infiltrata pana in instinct.
El isvoraste din experienta, din cunoasterea inductiva prin care am verificat, an de an, secole de-a-randul, existenta acestei realitati ireductibile a frangerii omenirii in natiuni etnice concurente si rivale, gata de a abuza oricand de un vecin care e slab fie prin insusirile rasei, fie prin situatiunile grele in care a fost pus de imprejurarile istorice.
Nationalismul nostru este o datina, o alcatuire sufleteasca traditionala (mai veche chiar decat existenta termenului de «nationalism»). El e ceva care e al nostru asa cum ale noastre sunt cojocul si opinca, fluerul si iia inflorita, doina si privirea blanda, dar vesnic prudenta, a plugarului si a ciobanului.
Experienta aceasta a strainului dusman incepe cu navalirile barbare, e imbogatita cu luptele cu Turcii, Tatarii, Lesii, de prigonirile acelei «unio trium nationum» (sa fie deci criteriul national o aparitie a veacului al XIX-lea cum spun unii?), sau de prigoanele grecesti care au impins pe Roman la haiducie si la Tudor; aceasta experienta am platit-o apoi scump cu temnitele unguresti si cu tot sirul de suferinte ale Ardealului strivit nu atat de teoria nationalista a lui Apponyi si Tisza, cat de realitatea faptei de prigoana pornite din ura si pofta strainului. Iar azi aceasta experienta culmineaza cu desmostenirea Romanilor de catre veneticii straini, in propria lor tara libera, cu lupta din toate domeniile de viata dintre noi Romanii si Evreii care formeaza in sanul nostru o unitate distincta, solidara, activand organizat pentru a ne scoate din pozitiile si drepturile noastre.
Nationalismul romanesc se dovedeste astfel a fi o atitudine inradacinata in tot trecutul nostru istoric, chiagul vietii noastre care strabate pana in cele mai tainice tresariri ale procesului nostru vital [1].
[1] Nu intamplator nationalismul romanesc e un atat de temut adversar pentru strainii dusmani si pentru acei Romani ai lumii vechi cari sunt infratiti, prin vointa sau slabiciune, cu strainul inca stapan.
Caci am aratat cum nationalismul romanesc e ceva mai mult, mai permanent, mai adanc decat produsul unei propagande si al unei filosofii care s-ar putea demoda sau compromite aparent. Cei care vor azi sa ne desfiinteze nationalismul romanesc cel adevarat si deplin, vor trebui sa biruiasca in noi intreaga istorie, sa sfarame in intregul popor intelepciunea stratificata de veacuri, sa darame in noi echilibrul traditiei nationale stramosesti, sa reduca intregul popor la o amnezie, la o uitare a propriului trecut, a propriilor rani, intr-un cuvant sa se ia in piept cu acel urias de granit, infipt voiniceste, cu opinca lata, in tot ceea ce a fost pana acum viata si vointa romaneasca.
Grea sarcina! Dar atacand nationalitatea si disciplina spirituala crestina a unei natiuni o desarmezi, o robesti si o distrugi…
Caci, nationalitatea si spiritualitatea morala, crestina, se completeaza, se angreneaza, aducand echilibrul vietii omenesti si vointa de pastrare. Fara forta nationalitatii ne descompunem, ne pulverizam, pentru a cadea apoi prada natiunilor viguroase si conservate.
Astazi, lumea in care stau inradacinate toate simtirile si dorurile noastre n-o mai gasim nicaieri. A risipit-o veacul acesta cu politica si vrajba lui, cu uitarea lui Dumnezeu si cu dragostea de straini si de tot ce este al altora, veac care calca in picioare felul nostru de viata, cu puterile, cu vredniciile si frumusetile lui.
Instrainarea aceasta impotriva careia luptam, de nenorocirea careia ne dam seama, ne-a patruns in buna parte chiar si pe noi «nationalistii»: in duh, in credinta, in felul de a gandi, in moravuri, in limba si obiceiuri. Norocul e ca n-a pustiit totul si ne-a mai ramas atata vlaga incat, doborand piedicile si dusmaniile acestui veac de ratacire si de instrainare, sa ne putem intoarce la izvoare; si, intorsi acolo, sa reluam firul rupt al vietuirii in casa, in comunitatea si duhul romanesc, pentru ca astfel sa ridicam viata acestui neam la puterea si rodnicia, materiala si sufleteasca, de care este vrednic.
Dat fiind principiul fundamental al moralei crestine – iubirea de-aproapelui – se pune acum intrebarea: ce ne sfatuieste si ne permite morala noastra sa facem fata de cel ce ne loveste si vrea sa ne doboare? Sunt doua cai urmate de Iisus: cea aratata prin vorbele «daca-ti da cineva o palma, intoarce-ti si celalalt obraz si lasa-l sa te mai loveasca o data». Prin aceasta Iisus propovaduia toleranta.
A doua cale e aceea pe care a urmat-o Mantuitorul atunci cand a gonit cu biciul afara din biserica pe negustorii care se varasera pana si acolo, in ciuda tuturor legilor morale. Aceasta cale ne arata ca atunci cand se trece peste o limita, toleranta trebuie schimbata cu masuri energice de indreptare imediata.
Ei bine, noi pana acum am tolerat cu resemnare crestineasca sa fim palmuiti, caci palmuiti ne-am lasat atunci cand veneticii paraziti si-au acaparat drepturi cetatenesti, ne-au jefuit sat cu sat, sadind coruptia si viciul intre tarani, cand ne-au monopolizat aproape toata presa, tot comertul, toate bancile, cand ei traiesc in belsug si rasfatari, in vreme ce noi «cersim din poarta-n poarta»[2].
[2]Romanului i s-au luat, pe langa bunastarea de mai inainte, cantecele si comorile sufletesti, i s-a atacat credinta in Dumnezeu si respectul moralei crestine.
Pana si marile foloase ale stiintelor aplicate si ale masinismului au fost rapite poporului si folosite impotriva lui. Adevarata menire a masinismului si a stiintelor atat de mult desvoltate, era de a imbunatati situatia materiala a natiunii intregi si a facilita, astfel, pe seama tuturor, castigarea unei culturi sufletesti mai perfecte decat cea de pana atunci. Caci desvoltarea culturii e singurul rost al vietii omenesti.
Masinismul ne-a rapit (in urma penetratiei iudaice) cultura sufleteasca de mai inainte, pentru a o inlocui nu cu alta mai buna, ci tocmai cu o falsa cultura, prevestitoare si aducatoare de pieire sufleteasca.
Daca, de pilda, drumurile de fier ne-ar fi adus, in locul cantecelor pe care le-au alungat, altele noi si mai frumoase, n-am fi blestemat in doinele noastre de jale aceste drumuri, ci le-am fi slavit in hore de bucurie.
Si-asa ar fi fost, daca roadele acestui avant al productiei ar fi intrat in stapanirea noastra.
De-aceea, individul de azi are sufletul ratacit, pierdut, stricat (nu ne contraziceti prin citari de exceptii). Ratacit, pierdut, stricat in raport cu cerintele sufletului-tip admis de Dumnezeu la viata, cerinte stabilite in criteriul fundamental al vietii: doctrina crestina.
E domnia Anticristului in viata individului (anumite forme exterioare si obiceiuri crestine la suprafata, dar vane in interior, salveaza oarecari aparente si superstitii, dar nu mai cuprind nici o urma de licarire sfanta, sau, in cazul cel mai bun, pastreaza doar resturi atat de mici de spirit crestin, incat acestea nu mai au efect cumpanitor pentru salvarea sufletului.
Draga semene, te rog frateste, arata-mi si mie pe intelectualul de azi (corespunzator tipului general) care nu e desfranat! Si da-ti seama de toate nenorocirile, tragediile, dezastrele, care vin in viata individului, a familiei, a societatii si chiar a statelor, drept consecinta a acestei desordini morale!
Arata-mi apoi pe omul (corespunzator tipului general) care sa se ingrijeasca inainte de toate sa satisfaca porunca fundamentala a lui Iisus: «nu va adunati comori pe pamant, unde rugina le strica, iar furii le sapa si le fura, ci va adunati comori in Cer, unde nici rugina nu le strica, nici hotii nu le sapa, nici le fura». Si, prin aceasta, nu va cer sa-mi aratati pe un pustnic desfacut de orice dor de materie, ci pe omul care sa se gandeasca la datoriile morale mai inainte si mai presus de cerintele pantecului.
Iar familia de azi sufera de aceeasi decadenta morala ca si individul. Unde mai intalniti azi moralitatea severa a familiilor bunicilor nostri? Unde mai vezi azi parinti ca Brutus al Romanilor, care, pentru interesul patriei tradate, si-a distrus familia, condamnandu-si singur fiii la moarte?…
Dar, e asa de departe acest tip sublim, e asa de departe virtutea mamei romane care, primind vestea ca singurul ei fiu a murit in razboi, a raspuns: «de aceea l-am nascut», incat astazi regretam disparitia nu a unor asemenea inaltimi morale, ci disparitia obisnuitei familii cinstite, regula generala mai ieri, in care virtutea era un lucru comun, icoana era nelipsita din casa, nici nu se aseza nimeni la masa inainte ca parintele de familie sa spuna rugaciunea… Si-odata cu disparitia acestora, buruienile patimilor coplesira si virtutile si taria acestei celule de baza a organismului social al unei natiuni, iar efectele se vad si se vor vedea inca (Am dori asa de mult sa nu ni se raspunda iaras, naiv, daca nu perfid: «ei bine, si de ce mai sta totusi edificiul national in picioare?». Un neam bolnav nu moare, ca omul, in 2-3 ani, ci in secole, iar aparentele de azi – ce aparente stralucitoare erau in Rusia anului 1913 – nu garanteaza, contra logicei, viitor de sanatate.
Societatea, natiunea nu e mai putin ratacita in spiritul ei.
Ce e Constitutia de la 1923 – care face pe Venetic, Roman si neaga existenta infectarii noastre cu un milion de Venetici proaspeti, veniti sa colonizeze orasele noastre – (desi Constitutia prevede precis la art. 4: «E absolut interzisa colonizarea pamantului romanesc cu populatii straine.»)?
Apropo, prin chiar firea lucrurilor, orasele sunt centrele puterii economice, culturale si politice ale unui neam. Ce viitor sta in fata natiunii romanesti, ale carei orase (dupa statistica din 1921 a domnului Em. Vasiliu, statistica recunoscuta reala de insusi domnul I.I.C. Bratianu) cuprindeau atunci (dar azi!) numai 28% Romani?
Stam solid de tot pe picioare, nu-i asa?
Conceptul de cetatean pe care e intemeiata structura statului «democratic», inlocuind conceptul de Roman, conceptul de Ungur, sau cel de Evreu, concepte apropiate de realitate si isvorate din contactul imediat cu ea: ignoreaza suprema realitate a nationalitatii si, in consecinta, falsifica intreaga structura a statului democratic.
Si iata, de pilda, unde ne duce acest exces: tinandu-se strict dupa litera legii si a conceptului de cetatean, este imposibil sa se admita o politica de romanizare a oraselor Romaniei, fara a cadea in contrazicere si ilegalitate. Toti locuitorii fiind cetateni si nationalitatea etnica neavand azi nici o situatie de drept si, deci, nici o forta in constructia legala a Statului – nu e de conceput in Statul «democratic» o politica de romanizare a oraselor noastre instrainate. Vorba politicianilor: nu exista o problema evreiasca deoarece, la 1923, Constitutia i-a facut Romani pe toti Evreii. Nu e admisibila in Ardealul Romaniei democratice o politica de Stat pentru o treptata dar temeinica restitutio in integrum a Romanilor in pozitiile ce le-au fost luate prin nedreptatea ungureasca de veacuri, deoarece si Ungurii sunt Romani, Romani in singura acceptiune legala actuala a realitatii romanesti: cetateni.
«Camasa de forta» a Statului democratic, forta sa juridica, o vedem astfel intorcandu-se pentru a lovi in cei pe cari trebuie sa-i serveasca si pentru a apara pe cei ce compromit cultura si viitorul neamului nostru.
Excesul de abstractiune din structura de azi a Statului a devenit, astfel, un paravan juridic pentru dusmanii si profitorii neamului romanesc.
Structura noului Stat romanesc, care va trebui sa inlocuiasca maine actualul stat «democratic», va trebui sa porneasca de la o desfiintare a acestui exces de abstractiune, de la o generala inapoiere la realitati. Noile abstractiuni si regule fundamentale, imagini fidele ale realitatilor, trebuie sa fie in Statul de maine: natiunea romaneasca dominanta; natiunile minoritare libere in desvoltarea lor, cu conditia de a nu prejudicia si a nu exploata pe Romani; apoi familia si finalitatile crestine ale vietii.
Nu mai putem rabda sa suferim in colturi, striviti in avantul nostru de catre imbulzeala acaparatorilor, cari se vor sti vari si in conducerea tarii [3], asa cum au stiut s-o faca pana acum pretutindeni.
[3] Azi, in regula generala, mai ales in clasa conducatoare a neamului, spiritul crestin e aproape stins din suflete. E domnia Anticristului.
Miscarea nationala se infatiseaza astazi ca o suprema incordare intre natiune si guvern, perspectivele de viitor ale miscarii ne lasa sa intrezarim inevitabile conflicte grave, cari ar aduce mari suferinte organismului national.
Aceste dureroase suferinte ale natiunii pot fi evitate numai daca guvernul paraseste politica de impiedicare a liberei desfasurari a miscarii nationale in cadrele constitutionale, daca paraseste POLITICA LUPTEI CU NATIUNEA care reactioneaza pentru a-si apara existenta.
Progresul moral il constituie tot ceea ce este in armonie cu legile moralei [4].
[4] Elementul moral a fost intotdeauna principala temelie a vietii si a rosturilor noastre omenesti.
Daca aceasta temelie se pierde, am pierdut totul: si dreptul la viata si puterea de a birui, prin propriile noastre puteri, pe dusmanii care ne incalca si ne injosesc, parand a fi sanctiunea divina a propriilor noastre nenorociri.
Iar, solutia pentru a iesi din acest dezastru? A reda lumii frana si carma morala, iar nu numaidecat o bucata de paine mai mult si o economie materiala mai buna, iata calea de solutionare a acestei vitale probleme umane.
Avem datoria de a apara pe cei slabi si fara scut, pe aproapele nostru care nu ne are decat pe noi.
Cauza noastra e asadar dreapta si sfanta. Sfinte ne vor fi si sacrificiile. Lupta trebuie s-o ducem inainte cu perseverenta apostolatului si cu vitejia sufletelor alese care stiu ca nu este nimic mai nobil decat a te uita pe tine si a te jertfi pentru aproapele napastuit. Asa a facut Cristos!
Sa nu se creada – in urma faptului ca noi combatem ideile de umanitarism, de libertate, egalitate si fratie, in felul cum le interpreteaza si cauta sa le aplice Evreii (neonest, bazandu-se pe puterea fascinatorie care se leaga de ele si pe care, printr-o interpretare gresita, o faceau sa actioneze tocmai impotriva scopului pe care-l urmareste acceptiunea lor just interpretata, folosindu-le ca arma pentru cucerirea puterii mondiale [5]) ca noi am fi dusmanii acestor nobile idei in acceptiunea lor ideala.
[5]Astfel, in loc sa se spuna ca libertate insemneaza putinta de a te manifesta liber atat timp cat nu atingi egala libertate a altuia, ei atatau poporul la revendicarea unei libertati tot mai neinfranate, tot mai injuste si tot mai periculoase.
In loc sa spuna ca egalitate insemneaza dreapta atribuire a recompenselor dupa merite, ei atatau pe cei mai putin merituosi sa ceara «recompense» egale cu cei mai merituosi, uitand ca in orice organism exista o talpa si un creer, un brat vanjos si un ochiu fin, si ca unul fara altul nu poate trai (si mai ales cel de la extremitati nu poate trai fara cel din centru, insarcinat cu o munca mai putin musculara).
Exploatand in acest fel frumoasa idee a egalitatii, ei au adus organismul social intr-o stare de nemultumire haotica, a mainii contra stomacului, a piciorului contra creerului, distrugand armonia necesara unei bune functionari colective bazate pe justa recunoastere a valorii fiecarui organ deosebit. De aceasta stare de lucruri profitau apoi numai ei, Evreii, inaintand in mod vertiginos spre realizarea planului lor criminal de stapanire mondiala. E prea banal sa mai spunem ca atunci cand doi se cearta totdeauna al treilea castiga. Nici nu e prea greu de inteles metoda aceasta, simplista dar foarte rodnica, a Izraelitilor.
Toate aceste idei sunt derivate ale invataturilor lui Iisus. A le respinge, insemneaza a te lepada de Cristos. Noi le admitem si le primim, insa numai vazute prin prisma posibilitatii lor de realizare folositoare in imprejurarile de astazi [6].
[6] Cand ni se pierde sufletul, ni se secatuieste trupul natiei si ni se leaga mainile spre a nu mai fi liberi nici de a ne apara. Cand pieirea ca natiune nu e un lucru al viitorului indepartat – ea se infaptuieste sub ochii nostri, zi cu zi, intr-o neobservata agonie.
Cate suflete romanesti s-au pierdut pana acum in bratele necredintei si ale decadentei sufletesti, cate calitati sufletesti ni s-au stins sau amortit din pricina falsei culturi si a civilizatiei de astazi?
Unde ne e boierimea viteaza si vrednica de pe vremea aprodului Purice? Care e taria si autoritatea Bisericii de azi, morala societatii romanesti contemporane? Pretutindeni, dezagregare si inceput de putrefactie!
Cat despre avutul nostru material, e prea cunoscuta desavarsita lui instrainare (comert, industrie, exploatari) adica pieirea lui nationala! Pierim acum, sub ochii nostri, incet dar sigur!
Din ramasitele noastre se va forma, pe nesimtite, un alt popor, inferior si degradat, nascut rob, si care ne va uzurpa poate numele si graiul, tot asa cum au facut-o samsarii greci de astazi, cari pretind a fi urmasii lui Pitagora si ai lui Pericle. Cuvintele lui Conta se vor fi adeverit insa: vom fi pierit ca natiune. Robii romani de maine nu vor mai avea nimic in comun cu plaesii, razesii si boierii lui Mircea si Stefan, nici cu dorobantii de la Plevna si Marasesti!
Trebuie dintai sa descoperim lumii intentiunile ascunse ale Evreilor, falsitatea operei lor sociale de suprafata [7], sa demonstram apoi multimii greseala in care a cazut, sa trezim din betia salbatica pe cei ametiti de posibilitatea unei potoliri imediate a egoismelor vesnic nesatisfacute, sa oprim din calea lor pe cei porniti sa ucida «pe cei de sus» si sa se puna ei in locul lor, sa oprim talpa de a distruge capul crezand apoi ca se poate pune ea in locul lui.
[7] «Libertate-egalitate-fraternitate» netarmurita, adica libertatea natiunii straine si dusmane de a ne cuceri centrele de avutii, de a ne degrada cultura si credinta si de a ne ataca la noi acasa, – sau egalitatea cea mai fatarnica, corespunzand unei progresive desmosteniri si alungari a Romanilor din pozitiunile hotaratoare ale vietii nationale, – sau apoi fraternitatea cu ucigasul care ne-a inlantuit, jefuit si batjocorit atacandu-ne pentru ca indraznim sa ne mai intrunim in orasele romanesti unde el e stapanul exclusiv.
O reactiune, o stavila, se impune deci impotriva raului starnit de interpretarea perfida a acestor idei.
Nu e mica dificultatea operei noastre. Trebuie sa desvatam ce au invatat altii. Suntem pusi in contact cu mentalitati aproape inebunite de excitatia patimei injectate si se vor cere multe jertfe si multa staruinta pentru a birui definitiv.
Aceasta reactiune nu se poate injgheba decat cu cadrele sanatoase nationale, adica o clasa conducatoare romaneasca. Nu ne putem supune mai bine invataturilor crestine, decat luptand pentru ridicarea morala a natiunii [8].
[8] Caci sa fim bine intelesi, inca din capul locului: problema veneticilor trebuie solutionata printr-o lupta de ansamblu, radicala, printr-o revolutie nationala, dand cuvantului revolutie nu sensul de anarhie si lupta de strada, ci sensul spiritual al unei totale rupturi de mentalitatea actuala de robie si slabiciune in fata strainului.
Sa nu ne credem mai buni decat suntem. Sa ne cunoastem bine, caci numai astfel vor avea valoare reala calculele noastre. De-aceea, trebuie sa indreptam fara crutare arcul sagetilor binemeritate, si impotriva propriilor noastre defecte [9], cu credinta ca prin continue critici si indrumari persistente, zi cu zi, vom ajunge la adevarata si deplina renastere morala a lumii bolnave de astazi [10].
[9] Alaturi de coruptia si venalitatea noastra, combinate cu o inocenta naivitate, viciul capital care ne slabeste si ne pune pe o treapta de inferioritate e betia si orgia simturilor nedisciplinate, carora le cadem atat de usor victime.
[10] Intunericul patimilor nu va putea niciodata cristaliza un focar de lumina salvatoare. Iar ceea ce cautam si dorim din toata fiinta noastra e lumina, e instapanirea din nou a vietii asa cum a voit-o Dumnezeu: viata de adevar, dreptate, virtute. In aceasta consista mantuirea, cu scaparea de toate plagile ucigatoare care ne mistuie: readucerea rodului in via dumnezeiasca, azi bolnava si stearpa, in natiunea noastra (macar in ea) cazuta in ghearele satanice starpitoare ale sufletului si aducatoare de pieire.
Aceasta noua fecundare a sufletului pierdut al unei natiuni nu se poate face decat prin cea mai pura esenta de lumina, de virtute. Ea nu poate fi creeata, pastrata, cultivata si apoi intrebuintata la operatia de regenerare decat in mediul ei creator. Ea nu poate fi gasita si captata decat la izvorul ei: la picioarele Mantuitorului, sub iubitoarea obladuire a lui Dumnezeu. Vrem viata, scantee mantuitoare, vrem cale izbavitoare!…
«Eu sunt calea, adevarul si viata» e sentinta neclintita a lui Iisus. Adica, exemplificare de maxima concretete: Stam iarasi in preajma Craciunului.
Si ne intrebam, cum bogatul din Evanghelie intreba pe Mantuitorul: ce trebuie sa fi facut noi pentru a putea zice azi ca de Craciunul acesta ne-am apropiat nu numai prin epuizarea foilor calendarului din ast an si prin ispravile gastronomice de care ne pregatim, ci si printr-o oranduire noua a sufletului, a adevaratei noastre vieti?
Iar raspunsul nu poate fi numai un interogatoriu asupra formelor si legilor respectate, un examen tehnic asupra conformarii la ceea ce e mai mult exteriorul doctrinei crestine: ai furat, ai nedreptatit, ai respectat poruncile in ceea ce au ele oarecum formal, normativ, de reglementare a raporturilor cu semenii? Ci vom fi intrebati daca a fost ceva viu sufleteste in noi, vom fi intrebati ce disolutii sufletesti adanci s-au intamplat in noi si ce reconstructii interioare pe un alt plan, de jertfa si prefacere vie. Caci simpla conformare oarecum contractuala fata de porunci, simpla atitudine aparent corecta, dar lipsita de prefacerea vie interioara, nu poate apropia pe om de Cer si de mantuire.
Nu stiu ce vor zice teologii, despre a caror stiinta n-am multa cunostinta, dar masura invierii noastre interioare, masura crestinatatii noastre vii, eu o vad mai ales in masura jertfei pentru binele altora: a unei jertfe personale liber, cu dragoste si cu elan consimtite, fara gand la respectarea formala a nu stiu caror regulamente bilaterale dintre noi si Dumnezeu.
Jertfa aceea care e deslantuita in noi din dragoste, dintr-o dragoste pentru altceva decat fiinta noastra, jertfa aceea care ne inunda pustiindu-ne asezarea omeneasca a vietii, dar ne incalzeste totodata cu satisfactii pe care nu le poate cuprinde graiul omenesc. Aceasta jertfa e faptul care smulge de pe fiinta noastra carapacea nesimtirii fata de cele dumnezeiesti si, transformandu-ne intr-o rana vie («de soare si sange» cum ar zice Radu Gyr) ne pune in directa comuniune cu Dumnezeirea care patrunde navalnic in sufletul nostru. Si devenim astfel vii sufleteste, mai vii, mai crestini. Jertfa este astfel masura crestinatatii noastre.
Prin urmare, desi natura e chiar si in materie sociala atotvindecatoare (in multe cazuri macar) si cu toate ca nu e exclusa asadar posibilitatea ca natiunea noastra sa ajunga la restabilire prin procesele de reactiune organica pe care (ca cel despre care tocmai am vorbit) si-le germineaza ea singura, in mod reflex, – totusi, pentru a evita riscurile unei deslantuiri nezagazuite, avem datoria de a ne dedica cu toata pasiunea muncii uriase a rezolvirii inteligente si organizate a acestei probleme [11].
[11] Orice sistem viu e miscat de o forta. In sistemul societatilor omenesti, forta nu se capteaza decat prin organizare. Asadar, sistemul nostru trebuie sa aiba organizatie. Organizatia insa, nu se poate naste si desvolta sanatos, fara randuiala, fara ierarhie.
Vrem sa construim deci (si cu ajutorul lui Dumnezeu vom construi) o celula de stralucitoare lumina, care va actiona, adica va lumina si deci va mantui! Nu suntem creatori de lumina. Ea se afla numai la Dumnezeu. Nu suntem fauritori ai mantuirii dorite, ci vrem sa fim simple unelte ale acestei forte salvatoare, pe care n-o cautam asadar in alta parte decat in singurul loc unde se afla: la Dumnezeu. Deci: la Icoana!
Avem credinta ca, de asta data, mergem drept la tinta si biruinta este asigurata. Neamul va fi servit, mantuit, deoarece nu intelegem sa ne mai departam nici o clipa de la Icoana si de la porunca ei. Nu mai lucram deci noi, ci ea, care este neinvinsa.
Astfel, sistemul nostru, aceasta cosnita cu randuiala si conducerea ei, strans unit in jurul credintei in Dumnezeu (singurul ei stalp de sprijin), isi incepe, in fata lumii, munca, stradania de care e legata singura nadejde de mantuire.
E vorba de cea mai complexa si uriasa problema vitala a omenirii si civilizatiei crestine intregi.
Dar, orice se va intampla si orice am fi capabili sa pregatim, sa studiem si sa infaptuim in mod inteligent in aceasta directie, concluzia imperativa, care se impune pe deasupra tuturor, este sa ramanem membre vii si nedeslipite, sensibile si supuse, ale fiintei nationale!
…Pentru a putea evita orice risc din partea subredei intelepciuni omenesti…
Caci altfel, cand cumpatul si cumintenia se spulbera in vant, «n-aduc ani ce-aduce ceasul» si intr-o buna zi ne putem trezi in fata prapastiei crezute departe. De-aceea, sa luam aminte si sa avem in intaiul rand grije de noi insine [12]. Altfel, lupta ne e sovaitoare si biruinta primejduita.
[12] Esentialul in acest domeniu este un element interior sufletesc al luptatorului, care trebuie cultivat inainte de orice: confundarea vietii personale a acestuia cu idealul sau. Asadar, salt din egoismul individual, oricat de justificat, totala aservire a interesului personal interesului colectiv.
Coborati in adancul vostru sufletesc si intrebati-va daca va multumeste sau nu o simpla recitare de idealuri menite a fi vesnic infrante. Iar daca veti simti ca demnitatea voastra de om si de Roman nu mai ingaduie rusinea tuturor resemnarilor, atunci impacati-va (pe incetul si definitiv, iar nu numai in clipa unui entuziasm trecator) cu gandul ca viata voastra personala cade cu totul pe al doilea plan, si treceti dincoace, pe marele drum dureros al jertfei pentru binele altora, pentru binele Neamului, pentru slujirea lui Dumnezeu.
Altfel, daca veti conditiona lupta de faptul de a nu va stingheri interesele, oricat de indreptatite, atunci toate motiunile voastre frumoase, toate congresele voastre infierbantate nu vor aduce nici o biruinta, ci vor ramane in istorie doar pentru a caracteriza lasitatea unei generatii nevrednice de inaintasii ei si menite blestemului urmasilor.
Adevarul nu e relativ. Ca si Dumnezeu el este unul. Iar spiritul adevarului, in problema oranduirilor sociale ale omenirii e cristalizat in criteriul fundamental si sfant al ideii nationale.
De-aceea, macar de-acum, sa nu ne mai conducem dupa aparente, ci dupa indemnurile inimii [13] si ale logicei [14], care toate ne spun ca: Neamul romanesc trebuie sa se ridice din decadenta sufleteasca in care a cazut si sa fie stapan pe pamantul si cultura sa! El nu poate trai decat desrobindu-se din situatia de azi, la care l-au adus partidele politice [15].
[13] Vom cobora cat mai jos pe scara pretentiilor politice momentane, vom face mai mult loc sufletului, care in simtamintele sale spontane, desinteresate si nealterate, contine cele mai mari adevaruri si solutii.
Caci, noi nu punem temeiul capital numai pe intelect ci si pe suflet, pe sentiment; de-aceea, chiar intr-o controversa, nu desconsideram elementul sentimental, care, foarte adesea, ne aduce rodul plin al unei intuitii directe si juste a realitatilor, fara a se impiedica in desisul rationamentelor dubioase.
[14] Iar atunci cand mintea nu te ajuta la aflarea unor solutii specifice (mintea «luminata» a celor care tac), ne ramane totusi o baza solida de orientare generala a actelor vietii (o solutie posibila in orice moment al istoriei, caci, in orice moment al ei, viata e stapanita de forta si legile lui Dumnezeu). Aceasta solutie generala este conformarea noastra la adevarurile eterne, crestine, la invatatura lui Iisus pe care noi o intelegem astfel (invatatura sintetizata mai ales in minunea cereasca a Invierii): Oricat de puternic ar fi Satana, atunci cand il combati cu jertfirea chiar a propriei vieti, intervine atotputernicia divina si te face biruitor.
[15] Toata lumea, fara exceptie, marturiseste, cand e sincera, ca in aceste partide nu se cauta decat satisfacerea interesului personal al partizanilor, nimeni neintrand in ele in virtutea unui crez, a unei porniri eroice spre un ideal, ci numai pentru a se capatui.
Satisfacerea acestor interese se face in cadrul unei totale aserviri fata de strainii care ne-au cucerit tara, in cadrul imoralitatii si al unei lipse de credinta crestina aproape fara precedent.
Ne sunt cunoscute prea bine primejdiile uriasei forte oculte francmasone si antinationale care tine in stapanirea ei chiar tari de frunte cum e Franta, si vedem o serie de indicii noi care ne prevestesc ca riscam si noi a ne “occidentaliza” in acest fel [16].
[16] Tot mai mult gasim ca lipseste, mai ales la carturari, sufletul romanesc viguros de odinioara, fiind inlocuit, cu un amestec desgustator al celor mai invechite si triste idei cosmopolite. Aceasta schimbare s-a savarsit in gandul si simtirea multor Romani de-ai nostri, mai ales Ardeleni. Si nu numai in ingamfatii «aristocrati» ardeleni cari la 1917 erau in ajun de regenerare totala, dar chiar si in cei ridicati din taranime. Chiar feciorii popii cutare nu mai stiu azi ce e ideea nationala, ei care nu demult ar fi fost gata sa sfasie pe profesorul ungur care le-ar fi smuls tricolorul ascuns in cuta hainei si adormeau leganati de ritmul poesiilor patriotice ascunse sub perna de scolar.
Ne e sufletul mohorat nu numai din pricina acestei melancolii a unei comparatii cu trecutul, dar mai ales din grija pentru viitor. Caci un cristal usor se sfarma. Dar cu anevoe se reface.
Comoara ideii nationale, care abia incepuse a ne revarsa in vine puterile ei creatoare, se poate usor distruge. Demagogie, defaimare, inducere in eroare, filosofie moderna, renastere la “occidentalism”, dreptate umana, egalitate, toate acestea sunt arme care au doborat ideea nationala franceza, rusa si, in buna parte, chiar mondiala.
Ele au si la noi, chiar si in literatura si filosofie (nu mai vorbim de Universitate! – Contesta cineva faptul ca majoritatea profesorilor a fost absenta de la marea sa datorie de pastratoare a isvoarelor culturii romanesti, ba chiar a dusmanit pe cei dornici sa apere de instrainare cultura aceasta? Neinduratoare, istoria de maine va insemna in sirul faptelor caracteristice ale epocii de astazi: Profesorii universitari au dusmanit viitorul si puritatea culturii romanesti.), misionari staruitori pentru inobilarea spirituala a «xenofobilor» .
Desi nu suntem un popor industrial, totusi nu ne putem socoti la adapost de o puternica orientare de stanga (Si-aceasta in conditiile in care comunismul este acea fiara rosie din Apocalips care se ridica pentru a goni pe Cristos din lume. Peste tot unde comunismul diavolesc a biruit, Biserica a fost doborata. Nu pentru vesnicie, dar totusi a fost doborata pentru veacul de azi. Iar in locul ei s-a instapanit puterea diavoleasca a necredintei, a stricaciunii, si suferintele cu moartea sufleteasca si trupeasca a oamenilor de azi.), nu numai prin inselarea taranimii, dar si prin actiunea oraselor, aproape complet cucerite de dusmani si de elemente fara suflet romanesc, lepadate de traditia noastra religioasa si culturala.
E vantul vremii care vrea sa patrunda si la noi, inecand adevarul primordial al vietii sociale: ideea religioasa si ideea nationala.
Omenirea pozitivista de azi, sau mai bine zis cu pretentii de pozitivism, si-a pierdut carma morala. Azi nu se mai crede decat in carne si trup si in puterile subredei intelepciuni rationaliste omenesti. Adevarurile primite prin revelatie divina (singurele carme care pot conduce la liman viata de aici), acestea stim cu totii bine ce valoare mai au in constiintele actuale, fie ele chiar ale unor mari prelati. Si-aceasta situatie stapaneste pretutindeni in lume, doar masurile si coloriturile variaza.
Peste tot, suflete crescute in otrava unui individualism anarhic, care schimonoseste si sterilizeaza simtirea, dragostea si durerea pentru neamul tau.
Adica potrivit intereselor celui mai temut dusman pe care l-a cunoscut vreodata un popor: iudeo-masoneria.
Obisnuiti cu ideologia cosmopolita masonica a Societatii Natiunilor [17], politicianii au sacrificat independenta Romaniei si viitorul tarii date pe mana strainilor interni si externi de dragul visurilor briandiste ale Pan-Europei.
[17] La temelia Societatii Natiunilor sta mirajul unui anumit idealism. Ceea ce nu insemneaza ca ignoram cealalta temelie, cea adevarata, a uneltirilor oculte masonice, care, in dosul acestui miraj, doreau sa-si implineasca idealul desfiintarii Statelor Nationale si al unei reconstructii a lumii dupa conceptiile filosofice materialiste si cosmopolite ale Masoneriei. Conceptii care, la randul lor, nu sunt decat un al doilea paravan al unor uneltiri si mai «anumite»…
Inlaurarea arbitrarului si a bunului plac razboinic, a fortei brutale din viata natiunilor. Scopul acesta aparent al Ligii nici nu e numaidecat starpirea razboiului, deoarece ea insasi admite ca sunt cazuri de razboaie drepte, necesare – ci scopul e ca razboiul nedrept, arbitrarul vietii internationale sa dispara.
N-ar fi nimic de zis contra acestui scop, daca-l consideram in sine, independent de posibilitatile de realizare. E chiar ceva foarte nobil, seducator mai ales pentru spiritul superior al crestinului iubitor de ideal. Dar, de-ndata ce examinam posibilitatile teoretice de realizare, apoi sistemul practic prin care s-a realizat acest scop, constatam o serie de vicii.
Aceste vicii ne dovedesc ca un scop nu e suficient sa fie nobil, cand intra in domeniul realizarii, ci trebuie sa fie realizabil, deoarece, in caz contrar, sistemul realizarii se va intoarce exact contra scopului in loc de a-l servi.
Un singur exemplu (din multele), spre edificare:
Fara o sistematizare juridica a vietii, nu e cu putinta inlaturarea arbitrarului. Caci intr-adevar ce e regula de drept, norma juridica? Ea este o reglementare obiectiva, prealabila si unica, a diferitelor raporturi sociale. Se stabileste dinainte deci, pentru cazuri inca nenascute, care va fi pozitiunea fortei publice in diferitele raporturi si conflicte dintre oameni.
Dar azi cel putin, daca nu intotdeauna, raporturile dintre natiuni nu sunt succeptibile in ceea ce au ele mai important, unei incadrari juridice.
In raporturile juridice dintre natiuni, marile interese nationale (conflicte de teritoriu etc.) nu sunt fenomene succeptibile a se repeta in conditiuni identice, reglementabile deci in prealabil printr-un sistem juridic.
Sa luam ca pilda dreptul unei natiuni asupra unui teritoriu (sursa aproape constanta a razboaielor). Unii vor invoca, cu dreptate, dreptul istoric sau vointa majoritatii populatiei (cazul Ardealului pentru noi). Altii vor invoca, poate tot cu dreptate, numai dreptul istoric, indiferent de plebiscitul actual al unei populatii intruse colonizate (cazul nordului Bucovinei etc.). Tot atat de legitim se va putea invoca dreptul unei natiuni pasnice asupra unui teritoriu, pentru a-si asigura o granita strategica, spre a se apara contra unei natiuni razboinice (cazul Cadrilaterului nostru), sau dreptul la frontiere naturale, dreptul la un teritoriu de siguranta al unei capitale (cazul Belgradului). Vedem asadar ca aici, in aceasta foarte importanta materie a raporturilor internationale, drepturile sunt atat de variate, bazate pe atat de multiple fundamente istorice, geografice, militare, etnice, incat nu exista situatiuni fixe, cari sa se repete, compuse din aceleasi elemente carora sa li se poata aplica aceeasi solutiune dinainte stabilita.
In zadar am creea un vast cod, caci noile fenomene, noile conflicte, nu vor putea fi incadrate in nici un text.
Asadar, chiar in principiu ajungem la condamnarea Ligii Natiunilor pentru viciul capital: ea neputand avea la baza un sistem de regule juridice, care sa garanteze ca atributiunile ei vor fi exercitate obiectiv si in mod impersonal, este fatal ca ea sa-si exerciteze aceste atributiuni in mod subiectiv, arbitrar, devenind o simpla unealta de conspiratie politica, cu atat mai primejdioasa, cu cat e mai puternica.
De-aceea Societatea Natiunilor nu este decat un organ de promovare a arbitrarului, promovare cu atat mai periculoasa cu cat in fata comploturilor ei politice, Statele, despuiate de suveranitate, stau neputincioase, desarmate.
Astfel, ea apare pe de-o parte ca o forma de atac contra natiunilor – cu scopul de a le desfiinta suveranitatea Statelor, spre a o inlocui cu un supraguvernamant mondial –, iar in pretentiunile sale de activitate intelectuala, culturala, ea se vadeste a fi o forta de atac, contra spiritului si a culturii crestine, prin disolvarea culturilor nationale, spre a le inlocui cu spirit de internationalism “umanitar”, liber-cugetator, individualist.
Si, cum ar putea fi altfel?, cand:
- la 14 si 15 ianuarie 1917 are loc o conferinta a Francmasoneriei din tarile aliate, care decide sa convoace «un congres al Masoneriei din tarile aliate si neutre» pentru a cauta mijloacele de a ajunge la constituirea Societatii Natiunilor;
- apoi, la sedinta de la 28 iunie 1917 (cu aproape doi ani inainte de intemeierea Ligii si in timp ce razboiul era inca in curs), generalul Peingé, Mare Maestru al Marei Loji a Frantei, alcatuieste un proiect de Statut pentru aceasta «Societate a Natiunilor», proiect care seamana perfect cu pactul Societatii Natiunilor. Revista francmasona franceza «Convent de Grande Lodge de France», in numarul sau din 1922, paginile 235-236, spune intre altele: «Scopul principal al Societatii Natiunilor trebuie sa fie crearea unui patriotism pentru Liga Natiunilor, pe scurt formarea Statelor Unite ale Europei, mai ales federalizarea lumii intregi. Sa fie dezarmate statele izolate si sa fie in schimb inarmata Federatia Statelor Asociate. Acestea sunt cele doua faze ale aceluiasi progres»;
- iar inca de la 1864, Evreul Lewy Bing, in «Les archives israelites», scrie: «Nu e oare natural si necesar a vedea in curand un Tribunal Suprem, insarcinat sa descurce plangerile dintre Natii si Natii, – judecand in ultima instanta si al carui cuvant sa impue lumii intregi?»
Iar daca ne gandim cat de stupid si neinteles este ca, desi se stie bine ce poate sa fie o astfel de «Societate a Natiunilor», Statele sa-si stirbeasca grav suveranitatea in folosul acesteia, va trebui sa constatam ca aceasta orbire stupida si neinteleasa a lumii politice, nu poate fi o simpla greseala, ci rodul vointei oculte a Francmasoneriei.
Caci daca Societatea Natiunilor a luat fiinta, in dauna suveranitatilor nationale, aceasta este din cauza ca uneltele Francmasone din toate Statele au fost complice, constient sau inconstient, la subminarea viitorului patriilor lor.
Afirmatiile pe care le-am facut nu sunt inventia momentului, ci concluzii vechi la care au ajuns lungi cercetari stiintifice.
Nu riscam, deci, combatand pericolul venetic, sa ne angajam intr-un sistem de iluzii provocate de «prea infierbantatul nostru entuziasm».
Ne simtim picioarele bine infipte pe un teren solid. Si sa se stie ca nu-l cedam odata cu capul si vom primi pe el orice lovituri!
…Pana va voi Dumnezeu sa sune Isbavirea [18]!…
[18] Caci asa a vrut si Dumnezeu: germenul unei innoiri sa nu poata creste decat din suferinta.
Trebuie sa plateasca cineva, cu suferinta, pacatele care au prabusit un neam, trebuie sa rascumpere cineva prin durere mantuirea de maine (nu pentru vreun dor de razbunare al lui Dumnezeu, ci, poate, pentru a-I dovedi, astfel, ca mai este rodnicie sufleteasca intr-o lume condamnata). Nici Mantuitorul n-a putut birui fara suferinta si jertfa.
PREZENT!
—
Bibliografie:
1. Ion I. MOTA, CRANII DE LEMN. ARTICOLE 1922-1936, Editia a II-a, Editura Totul pentru Tara, Bucuresti, 1937;
2. Idem, SOCIETATEA NATIUNILOR. IDEALUL, VICIILE SI PRIMEJDIA EI, Conferinta tinuta la Cercul de Studii al Centrului Studentesc Bucuresti, in ziua de 15 decembrie 1929, Tipografia Astra S.A., Cluj, 1929;
3. Idem, TESTAMENTUL LUI ION MOTA, Editia a II-a, Colectia Europa, München, 1992
OSTAS UNEI CREDINTE. TESTAMENTUL POLITIC AL LUI VASILE MARIN , redactat cu insesi cuvintele acestuia, prin asamblare logica de idei citate – pentru fluidizarea lecturii, fara ghilimele – din scrierea: «Crez de generatie»
(Extras din lucrarea: Radu Mihai Crisan, MOTA SI MARIN. TESTAMENTELE LOR POLITICE, Editura Cartea Universitara, Bucuresti, 2006, ISBN (10) 973-731-359-3; ISBN (13) 978-973-731-359-0)
Motto: Formula mantuirii noastre este frontul elitei de suflet, de minte si de simtire a natiei romanesti. Credem in virtutile neamului nostru si in invierea lui. (Vasile MARIN)
-CopyLIBER-
Romane
Harnice cautator de lumina,
Nationalismul este o politica de afirmatie a natiei respective. El promoveaza spiritul national inaintea celui cetatenesc, conditioneaza de primatul national toate celelalte rosturi sociale.
Rosturile lui trebuie concretizate intr-un stat national, care sa nu fie la dispozitia cetatenilor. Ci sa fie un stat de prestigiu, cu misiune istorica, culturala, civilizatoare.
Prin mistica nationala se creiaza un om desfacut de abjectul materialism al epocii, se dezghioceaza omul de aderentele epocii actuale si se face scoala permanentelor eroice.
Astfel, nationalismul formeaza omul virtutilor cardinale: erou, preot, ascet, corectitudine, ostas. De aceea, nationalismul concepe societatea ca pe o mare armata, cu o ierarhie spirituala si o conducere adecvata.
Nationalistul este un ostas in slujba unei credinte. Actiunile lui sunt subordonate interesului patriei. El se comporta ca si cum ar face-o intr-un razboi pe care il poarta natiunea lui. Esentialul este spiritul de jertfa.
Nationalismul nostru are un continut social. Nu imparte pe profitori in Romani si neromani. Nu-i tolereaza pe cei dintai ca si pe cei de-ai doilea. Uneori este chiar mai temut adversar al celor dintai, cari, subjugati intereselor lor si deservind interesele patriei, comit un act de inalta tradare.
Democratia, reprezentata prin instrumentele ei, partidele, nu poate subscrie la promovarea unei politice nationaliste, fara ca prin aceasta sa nu-si semneze propria sa sentinta de moarte. Democratie care a inregistrat, in sinistrul sau bilant, falsificarea sensului istoric al natiei acesteia, care a intretinut existenta unui stat parazitar – din ale carui institutiuni si-a confectionat instrumente de subjugare a natiei –, care, pentru a-si pastra pozitiile, nu s-a dat inlaturi de a comite crime peste crime, deslantuind prigoana fara precedent impotriva organizatiilor de lupta ale nationalismului. Democratia aceasta care-si mascheaza turpitudinile cu formule perimate scoase din muzeul patologic al revolutiei franceze.
Majoritatea vizirilor pusi in slujba internationalei s-au pronuntat categoric impotriva unei politici pur nationaliste.
Fiece baraca, cu pretentii de partid, se simte indatorata sa dea reprezentatie «nationala» la umbra tricolorului trivializat.
Sub obladuirea acestor conducatori se agita si se intretine o activitate «nationalista», a carei cea mai dintai insusire este larma si-al carei ultim scop ramane diversiunea. Diversiune cultivata cu osebita grija din interior si mestesugit regisata si exploatata in afara.
Acesta este tabloul politic al tarii romanesti in momentul de fata: de o parte lupta fara crutare pentru ingenuncherea si stalcirea actiunii nationaliste, pe de alta parte, sub ocrotirea autoritatilor statale, desvoltarea si propagarea curentelor pretinse nationaliste care, sub firma chenaruita cu tricolor, ascund interesele de taraba ale unor alcatuiri cari au monopolizat abuziv puterea, au periferizat cultul interesului general si au macinat la moara iudeo-masoneriei crezul romanismului integral.
Dintotdeauna, pentru marea gloata anonima ca si pentru cei cari n-au adancit niciodata realitatile vietii noastre publice, s-a facut o politica «nationalista» in tara romaneasca. De totdeauna au existat legi «nationaliste», presa «nationalista», institutii «patriotice» si mai cu deosebire partidele politice ale caror titulaturi incepeau sau sfarseau, aproape fara exceptie, cu termenul «national».
De la inceputurile acestui pretins stat romanesc, caruia noi i-am tagaduit existenta fireasca [1], viata publica a tarii a fost regisata de nationalismul caragialesc [2].
[1] Intrucat Constitutia noastra trebuia sa fie isvorata din necesitatile noastre organice, iar formele care se concretizeaza in Constitutie n-au fost ale noastre, deoarece Constitutia noastra a fost copiata litera cu litera dupa cea belgiana, forme care acolo sau in Franta erau lucru firesc, dar la noi nu erau lucru firesc, pentru ca ceea ce constituie firescul la o natiune nu este firesc si la celelalte.
Asa se face ca, axat pe o Constitutie copiata in litera din Apus, ale carei articole fundamentale incep cu: «toti cetatenii, fara deosebire de origine etnica, de limba sau de religie, se bucura de…» etc., etc., statul actual nu a reprezentat decat o expresie juridica in ordinea internationala si, de-aceea, nici nu a putut promova o cultura romaneasca.
Cultura aceasta, multa-putina cata exista, n-a fost decat exprimarea nesistematizata si neordonata printr-o politica de stat a natiunii care, fie fie sub forma artei populare, fie prin arta unor Eminescu, Creanga sau Cosbuc, si-a dat curs liber geniului propriu.
In statul actual nu identificam o cultura romaneasca.
In universitatile romanesti toate disciplinele care se predau stau sub egida culturilor straine; profesorii nostri, in majoritatea cazurilor, acolo s-au format – mai propriu zis s-au deformat –, acolo si-au insusit ideatia respectiva, iar studentii romani merg si azi de se adapa numai la izvoarele culturilor straine.
Ateneul Roman se impauneaza cu numele conferentiarilor streini; Teatrul National joaca piesele streinatatii, iar la Opera Romana se aud acordurile acelorasi Verdi, Gounod sau Wagner, pentru ca muzica romaneasca culta o face evreul Stan Golestan, cu «sentimente romanesti» dar cu sediu permanent la Paris.
De opera «culturala» indeplinita de Societatea de Radio si de diferite alte fundatii nici nu mai vorbim, pentru ca de-acolo natiunea poate astepta orice, numai opera de popularizare a creatiilor romanesti nu.
Acesta este bilantul, tristul bilant. Si este in firea lucrurilor sa se petreaca astfel.
Cu o ideologie democratica, esentialmente materialista, laicizat in sensul cel mai masonic al cuvantului, fara o politica nationala (pe care, de-altfel, imbacsit cum este de minoritari, nici n-ar putea-o avea – politica nationalitatilor incadrate unui stat care nu este expresiunea fireasca a fiintei lor istorice si etnice nu poate fi alta decat politica democratica. Pentru ca nu exista instrument mai puternic de disolvare a unui stat ca democratia. Conceputa numeric si cantitativ, abstractizand etnicul, uniformizand specificul pe temeiul universalitatii omului, democratia este regimul ideal al internationalismului. Chiar nu se constata de nimeni bucuria minoritarilor de cate ori, de la locuri de presupusa raspundere, se agita flamura principiilor scoase din muzeul patologic al revolutiei de la 1789? Pentru cine se lucreaza in numele acestei sacre democratii? Cui prodest?), statul roman a ramas la remorca culturilor streine. Si a socotit ca si-a indeplinit misiunea fata de natiune daca ne-a harazit cu trenuri, cu tramvaie, cu telefoane, in cele din urma chiar cu radio sau bloc-haus-uri americane. Dar acestea sunt elemente de civilizatie pe care le intalnim oriunde, la Buenos Aires ca si in Kamciatka. Cultura a ramas undeva afara, la use, ca o cenusereasa neocrotita si nedorita de nimeni. Statul, in speta statul clanurilor politice, nu a avut o politica a culturii pentru ca nu a avut o politica nationala. Geniul rasei, in sporadicele manifestari de cultura, a ramas sa se manifeste ca si mai inainte, numai in paturile neoficiale ale natiunii. Si asa se explica cum cultura noastra se reduce numai la creatiile stravechi ale geniului popular – ceramica, poezie, basm, cantece, tesaturi –, la naivele cronici din vremea voivozilor, la tiparnita manastireasca, acolo unde s-au pus bazele acestei reduse culturi romanesti, de unde reese dreptatea afirmatiei lui Spengler ca «religiozitatea este de esenta culturii, ireligiozitatea de esenta civilizatiei», iar mai tarziu la cativa cercetatori mai de seama ai istoriei nationale si la opera geniala a literaturii lui Eminescu sau Creanga.
Foarte lamurit: daca pentru cultura, caracteristica esentiala a fiintei sale este specificitatea geniului local care a zamislit-o, pentru civilizatie elementul care-o identifica sta tocmai in internationalitatea modului de manifestare, intrucat presupune circulatia de valori materiale fungibile, necesare si utilizabile in orice timp, in orice loc si de catre oricine. Homer, Dante, Shakespeare sunt culmi de cultura universala in masura in care raman reprezentantii cei mai autentici ai geniului grec, italian sau anglo-saxon. Elementele de confort ale civilizatiei – materialista in esenta ei – nu pot fi determinate in spatiu. Produsele stiintei aplicate, ziarul, cinematograful, trenul sau avionul sunt elemente de civilizatie actuale si nespecifice pe cari pot sa si le insuseasca in mod egal popoare de inalta cultura, ca Franta, Italia etc., dar si triburile abisiniene si republicile negre ale Americii.
Pe linia culturii, popoarele se diferentiaza intr-o nobila emulatie si armonia universala reese tocmai din acordul tonurilor diferite; pe linia civilizatiei, statele si natiunile se confunda intr-o masa cenusie, uniforma, care seamana foarte mult a moarte si desfiintare.
Pentru aceasta nu va fi niciodata pace intre nationalismul propovaduitor de cultura si socialismul predicator de civilizatie. Regimul ideal al civilizatiei este democratia socializanta; regimul propriu culturii este statul national. Intre conceptia: natiune de sine statatoare, creatoare de cultura, si conceptia turma universala condusa doar de apetituri ce se cer satisfacute, va sta deschisa vesnic o prapastie.
Asadar, natiune-stat-cultura, iata fundamentele pe care trebuie sa se intemeieze fenomenul romanesc.
[2] Nationalismul teoretizat de «Vocea Patriotului Nationale», redactat de junele Rica Venturiano pentru educatia politica a multimii, ai carei autentici reprezentanti sunt Nae Ipingescu si Jupan Dumitrache Titirca-Inima-Rea, realizat pe teren economic in societatea enciclopedica cooperativa «Aurora Economica Romana» a lui Catavencu si difuzat in toate straturile sociale de partidul «x…national», al carui reprezentant la guvern este Fanica Tipatescu si-al carui «ales» in adunarea populara este…«onorabilul, stemabilul, Agamita Dandanache, cu familie de la patuzsopt in toate Camerele».
Numai ca astazi, naivitatea lui Jupan Dumitrache este inlocuita cu rea credinta de catre elucubratiile junelui Rica, transformata de publicistul «nationalist» in dogma de santaj si trafic de influenta, iar partidul conului Zaharia Trahanache, o vasta asociatie de exploatare a averilor publice si scoala de inalta imoralitate, aservind intereselor particulare marile interese de neam si acoperind cu pavaza tricolora a «nationalismului» toate faptele cate contrazic dezvoltarea fireasca, autentica, romaneasca, a acestui neam.
Prin jocul unui calcul care n-a dat niciodata gres, asociatiile de exploatare a avutului obstesc, care sunt partidele, au inteles de la inceputurile asa zisei noastre vieti de stat sa-si fatuiasca activitatea cu poleiala nationalista. Create sub impulsul marilor curente si reforme ale Apusului zguduit de catastrofa sociala si morala care a fost marea revolutie de la 1789, partidele politice romanesti, rezultate ale imperecherii dintre masonerie si democratia straina de realitatile noastre, au fost nevoite, sub presiunea unor curente de care nu puteau sa nu tie seama, sa accepte sa se transforme in organizatiuni partial «nationale». Si era firesc aceasta, intr-o tara care n-a cunoscut nici feudalism, nici burghezism, care n-a cunoscut comunismul de la 1848 si nici influenta nefasta a marilor capitaluri, ci, care, pe tot trecutul ei, de la cronicari, prin marii dascali carturari si pana la Mihai Eminescu, a cunoscut o singura realitate: nationalitatea.
In numele acestei nationalitati, valoare permanenta in rezolvarea equatiei romanesti in cadrul european sau mondial, s-a miscat totul in tara aceasta. Constranse deci au fost, la randul lor, si partidele sa se injghebeze si sa tina seama, vom vedea ca numai aparent, de considerentul primatului national.
Asa, partidul pasoptist, mason, democrat si universalist al lui Ion Bratianu si C.A. Rosetti, partidul liberal (rosu), s-a transformat fortat de imprejurari in partid «national-liberal», si tot astfel, cincizeci de ani mai tarziu, sub porunca aceleiasi realitati, partidul international, narodnicist, marxist, democrat si iudaizat al taranismului, a devenit partidul «national-taranesc».
Dar a confunda firma cu continutul, nu este o insusire a noastra.
Ce reprezinta «nationalismul» partidelor? Un atribut formal: atat si nimic altceva. Raspunsul la problema pusa de noi il vom trage dintr-o serie de intrebari.
Iata-le: cu cat au contribuit partidele «nationale» la crearea unui stat national romanesc? Care este sensul de viata nationala in care au indrumat spiritul si vieata acestei tari? Cat au contribuit la talmacirea potentialelor materiale, spirituale si morale ale tarii in valori real-nationale?
In afara de treburile sale, ale familiei sale si ale protejatilor din preajma, nici un om politic din orice partid ar fi el, nu se mai gandeste la treburile obstesti. Dincolo de interesele particulare, nu se mai gaseste nimic pentru interesele celor multi si insetati de dreptate.
Pleava politicianista, odata ajunsa la putere, se aseaza pe jaf. Si pentru aceasta nu cruta nimic: corupe Justitia, terfeleste Ostirea, ticaloseste Administratia, injoseste Biserica, degradeaza Scoala [3].
[3] Consecinta a acestei degradari exista studentimea anonima, indiferenta si pasivista la orice manifestare a instinctului national, masa gregara cu preocupari in exclusivitate alimentare, catre care se indreapta, interesat, toata simpatia autoritatilor de orice fel, universitare sau administrative.
Alcatuita din cohorta aspirantilor la functii bugetare, catre aceasta studentime se intind mrejele tuturor sirenelor politice, pentru ca prin ajutorul ei se satisfac o serie de interese, precis delimitate: a) se promoveaza cantitativ elemente mediocre si docile pentru cadrele statului nefiresc de astazi; b) apreciata numeric aceasta studentime oficializata este transformata intr-un fel de clocitoare model din a carei productie partidele de guvernamant, pe rand, isi vor recruta o clientela desvoltata; c) interpretata in exclusivitate cantitativ, aceasta masa studenteasca serveste ca argument ori de cate ori, pentru zapacirea opiniei cinstite a tarii, se arunca de sus de la tribuna formula statului cultural; d) in sfarsit, in larga masura, catre aceeasi studentime se indreapta, discret si remuneratoriu, solicitudinea Politiei si a Sigurantei, care isi recruteaza de aci agenti, cozi de topor.
Iata in linii largi cum se aseaza problema unei bune parti din studentime, a acelei studentimi care si-a facut din viata universitara un coridor catre o profesie, pentru ca, mai tarziu, pe baza diplomelor obtinute, sa bata la usile mandarinatului bugetar, si odata instalarea in functii realizata, prin protectia obligatorie a politicii, sa impanzeasca tara cu o serie de oameni «cumsecade» si «cuminti», zelosi gardieni ai actualelor asezari, fie ca sunt doctori sau avocati, profesori sau ingineri si, mai cu vremea (de ce nu?), Secretari si Subsecretari de stat, conducatori ai institutiilor de care depinde soarta acestui neam.
Acestei studentimi si oamenilor esiti din randurile ei ii datoram, in cea mai larga masura, nenorocita situatie de astazi a tarii si a Statului.
Gratie acestor produse in serie esite din fabrica de diplome care a fost pana acum universitatea romaneasca, constiinta nationala romaneasca este atat de minora si fortele potrivnice romanismului atat de desvoltate.
Prin intermediul acestei studentimi, statul roman a fost pus la dispozitia exclusiva a partidelor, cultura romaneasca mediocrizata si transformata in capitol bugetar, civilizatia romaneasca o vorba-n vant si Biserica romaneasca, crestina ortodoxa, ingenuncheata si neputincioasa in fata ofensivei din ce in ce mai inversunate a sectelor.
Acestei mase studentesti de totdeauna, lipsite de constiinta nationala si dispretuitoare de jertfa pentru binele public, cat si conducatorilor esiti din sanul ei, ii datoram procentul celor 60% analfabeti, vieata de caverna a taranimii romanesti, pauperizata si decimata de alcoolism si de tot cortegiul boalelor sociale, anarhia si dezmatul vietii noastre colective, prezenta milioanelor de venetici care secatuiesc avutiile nationale, pe scurt, existenta unui stat fara forta inlauntru si fara prestigiu in afara.
Si nu ne lasa indiferenti nici inexistenta unei constiinte nationale in corpul profesorilor universitari romani. Profesori, unii pe merit promovati, altii, cei mai numerosi, improvizati la catedra pe consideratiuni politice si matrimoniale, – lipsiti adesea de sentimentul demnitatii profesionale, umili si devotati slujitori ai stindardelor de partid cu perspective de guvernamant, secatuiti de sentimentul cel mai profund al omului modern, simtul de raspundere pentru destinele natiei sale.
Ingrijorati de soarta neamului romanesc, consideram ca se impune, pentru viitorul acestui neam, un protectionism cultural, prin crearea de medii prielnice dezvoltarii pe cale organica a insusirilor latente care zac in minunatul nostru popor, dar care, prin vitregia sortii istorice, n-au avut pana acum camp de manifestare.
Nimeni si nimic nu mai ramane neatins de noroiul politicianist [4].
[4] Este coplesita tara noastra de politicianita si politicianism, este supraglomerata de personal politic incadrat tarcurile de interese care se numesc partidele, de pe urma actiunii carora se fractioneaza totul national si se intarzie realizarea misiunii istorice la care neamul acesta are dreptul sa nazuiasca, dar a fost si este complet lipsita tara de o reala, autentica, politica de stat (pentru ca o aproximativa administrare nationala nu defineste pecetea unei guvernari, iar statul se gaseste profund viciat in structura sa, dezaxat in functiile sale esentiale, din lipsa unei guvernari autentice, impiedicata in realizare de o pletora de politicastri cari in slujba coteriilor din care faceau parte au militat o diversitate de «politici», ignorand constant o singura politica, aceea care era reclamata de interesele permanente ale Statului romanesc).
Politicienii romani, de dincolo si de dincoace de munti, infeudati intereselor de clan regionale sau regnicolore, lipsiti de perspectiva istoriei si fara sentimentul duratei, baiguind formule straine de realitatile romanesti, papagali becisnici ai unei democratii antinationale, si-au facut un merit din a debita cupletul cetatenilor cu drepturi egale indiferent de origine, limba si religie, au transformat in dogma politica provizoratului si nu si-au intins mainile pentru a se uni intr-o actiune constructiva, decat atunci cand acestea au fost ferecate cu lanturile de aur, confectionate din moneta blestemata a grofului iudeo-maghiar.
Taranimea, inselata pe rand de partide care ii promiteau marea cu sarea, a fost adusa in sapa de lemn; negustorii si functionarii de la orase au devenit muritori de foame; iar carturarii, purtati incoace si-ncolo prin toate partidele, ca frunzele in vant, au ajuns sa traiasca de pe o zi pe alta.
Ca o pecingine raul a cuprins trupul tarii, acelas vaet se-nalta de pretutindeni.
In vremea aceasta, in goana dupa voturi si carteluri care sa le dea majoritati afone si ridicule, guvernele partidelor democrate au abdicat la rand de la indatorirea lor cea mai dintai: afirmarea cu orice pret a prestigiului Statului national.
In goana dupa voturi si popularitate, slujbasii romani au fost obligati sa vorbeasca «domnilor minoritari» in limba acestora, iar Statul, care este in primul rand o forta organizata, strabatuta de un singur curent, a capitulat pentru a salva interesele partidelor respective (Cardasia dintre partidele noastre democrate si blocul de voturi maghiaro-evreo-sasesti in preajma alegerilor constituie dovada cea mai evidenta.)
In loc sa contribuie la stavilirea fortei economice a minoritarilor, prin incurajarea si punerea la dispozitie de credit numai producatorilor romani, Statul democrat, condus de ministri cu rentabile portofolii in consiliile de administratie ale intreprinderilor straine, incurajeaza pe de o parte agresivitatea nationala a minoritarilor, punand in inferioritate vadita organele sale reprezentative, iar pe de alta parte, aduce apa la moara acelorasi intreprinderi, furnizandu-le din buget o masa de consumatori sociali, tragic incadrati de legea de alarma a salariilor.
Tara, incovoiata sub povara grijilor, asteapta leacul indreptarilor. Insa, condusi de interesele de toate zilele, cetatenii au o miopie explicabila in materie de interes general. De aceea, secretul unei doctrine sociale sta in a pune in uimire, prin realizari posibile, societatea respectiva, careia ii cere sufragiile. Dar o natiune nu poate trai prin azi sau maine. Ea isi creeaza un destin de durata, se realizeaza in timp si spatiu.
«Vrem dreptate, paine, pace,
Pentru Neamul romanesc!»…
Nu va lasati inselati de sperante, oricat de colorate s-ar prezenta, si nu va plecati urechea la soapte binevoitoare, orideunde ar veni ele. Faceti-va datoria si numai datoria. Dezvoltarea virtutilor cardinale in om, aceasta este rostul si fiinta nationalismului nostru.
Nu aveti decat o singura misiune: aceea de a impune pe scena istoriei nationale pe toti aceia cari au intrupat lupta, jertfa si eroismul in slujba cauzei nationale si crestine.
Din conducatori trebuie sa dispara instinctul de acaparare si dorinta de a se bucura de bunurile pamantesti. Un stat nu se poate intemeia pe etica imbuibatilor.
Romane,
Pune fapta inaintea vorbei; cere mai intaiu implinirea datoriei si apoi rasplata; iar in locul lozincei politicei de partid care practica «totul pentru tine, nimic pentru Tara», aseaza deviza «totul pentru Tara, nimic pentru tine»!
Nu dezerta! Pentru ca dezertare se chiama a te integra intr-o viata artificiala in slujba instinctului de parvenire. Nu tanji dupa vieata infernala a placerilor materiale care-ti tortureaza imaginatia, iti perverteste fiinta si te indeparteaza de la implinirea datoriei fata de ai tai si neam. Viata aceasta nu e fireasca, ne-au confectionat-o strainii de sangele si de idealurile noastre. Ea este panza de paianjen pe care o tes dusmanii neamului pentru ca sa te paralizeze. Sa stii ca betonul armat al palatelor ce se ridica in padure este framantat cu toata sudoarea neamului tau si tot luxul ofensator care circula pe strada si in locuri de petrecere se face prin exploatarea muncii si a productiei neamului tau. Sa mai stii ca in vreme ce in centrul orasului instrainat chiuie dracesc rasfatul, la margine, in mahalalele care adapostesc muncitorii adevarati, frati de-ai tai veniti de pe la sate, se sbate in mizerie neagra o lume intreaga.
Nu sa ajungi «puternic» te pregateste, ci drept. Nu pentru binele tau sa lupti si sa muncesti, ci pentru binele si salvarea neamului tau, in serviciul comandat al cauzei nationale. Aceasta-nseamna trezirea constiintei romanesti si crestine la adevarata ei vieata.
Formula mantuirii noastre este frontul elitei de suflet, de minte si de simtire a natiei romanesti. Oamenii care n-au cunoscut decat implinirea datoriei si suferinta; cari au invatat, au rabdat si au luptat; cari n-au cunoscut gustul sucului bugetar si n-au servit de unealta nimanui; cari au urmat un singur drapel: idealul; cari s-au hranit cu o singura paine: jertfa; au slujit un singur stapan: neamul.
Aceasta elita are o credinta, o serveste cu jertfa si o implineste cu riscul vietii insasi.
Ea a ars de mult pe rugul credintei intr-o Romanie puternica, unificata «in cuget si-n simtiri» si-intr-un Stat romanesc, suveran deplin pe asezarile sale, tablele blestemate ale democratiei internationale si cartile mincinoase ale umanitarismului interesat [5].
[5] Caci, simplu spus, ce este un popor? O mai mare adunare de oameni care au aceeasi origina, care marturisesc aceleasi credinte religioase uneori, care se aseaza pe un teritoriu determinat pe care si-l cauta in cursul istoriei si pe care la un moment dat si-l precizeaza, care vorbesc aceeasi limba si care sunt agitati de aceeasi metafizica spirituala.
In momentul in care ia cunostinta de forta lui, in momentul cand si-a precizat o pozitie de viata in raport cu el insusi si in raport cu celelalte popoare, in momentul in care a luat cunostinta de el insusi, acest popor se transforma intr-o natiune.
Pentru ca o natiune sa patrunda in vieata, sa ia contact cu celelalte natiuni care o inconjoara, pentru ca ea sa-si valideze si in afara, nu numai inlauntru, forta ei de existenta, puterea ei de expansiune, puterea de creatiune, ea trebuie sa se transforme intr-un stat. Si-atunci pot inscrie evolutiunea normala: de la popor, la natiune, la stat, este acelas fir conducator.
Acum va veti gandi fiecare ca s-ar putea, cel putin asa se spune si au pretentiunea unii ca simt, ca in afara de natiune mai poate exista un alt lucru, pare-se mai mare, adica omenirea. Socialistii ii zic umanitate, ca si utopistii cu ideologiile asa zise de stanga.
Domnilor, o natiune este o realitate propriu-zisa si o dovedim. Dar, ce este omenirea? Ce este aceasta umanitate?
O natiune creiaza o cultura, o natiune – cum spunea profesorul Nae Ionescu, cautand sa determine caracterul natiunii – face un razboi, o natiune creiaza, in legatura cu celelalte, o stare de vieata personala.
Dar umanitatea? Are ea vreun scop constructiv? Exista in cadrul umanitatii aceeasi vointa, aceleasi dorinte, aceleasi realizari ca in cadrul natiunilor? Realizeaza aceasta umanitate, pe care trebuie sa o concepem printr-un cuvant abstract, ceva etern, durabil si pe care sa putem pune la un moment dat mana, sa zicem: iata o creatie a umanitatii?
Natiunile in cadrul acestei generalitati, acestei abstractiuni, pot fi elemente perfect viabile pe care le intelegem si le vedem cu totii. Umanitatea o concepem , o stare cu natura speciala, dar din ea nu se desface nimic concret, nu mai putem controla, nu poate fi un organism precis.
Cand in ideologie ne bazam pe elemente fundamentale: natiunea (in opozitie cu altii care bazeaza conceptia lor pe un element care scapa controlului, un element proteic care se chiama omenirea), noi ne intemeem pe ceva organizat, iar altii sunt intr-un vag pe care vor sa-l faca sa existe si pe care fiinta noastra morala si fizica il refuza.
Deloc intamplator, Evreii predica peste tot internationalismul si ireligiozitatea. Ireductibili traditionalisti cand este vorba de neamul lor, de Sinagoga lor. Dizolvanti, antitraditionalisti, campioni inversunati ai ateismului si internationalismului, cand se pune chestiunea nationalismului celorlalte neamuri.
Intru marirea si salvarea neamului lor, gasesc si mijloacele pentru excitarea nationalismului propriu si pe cele pentru combaterea celorlalte nationalisme. Apropo, intre altele, oare de ce Banca si Partidele sunt in corelatie stransa – cum au decazut bancile, decade democratia?…
Se desfiinteaza de aici inainte omul creat de sistemul rationalist al «scopului scuza mijloacele», se desfiinteaza omul care crede ca pentru reusita lui in vieata are nevoie de victime in dreapta si-n stanga. Nu!
In conducerea de maine a statului national-crestin-romanesc aceasta valoare a eticului va constitui fundamentul pe care se va aseza acest stat [6].
[6] Noi credem in valoarea etica a fortei. Statului zis de drept, care permite joc liber egoismului interesat al individului sporadic, noi ii opunem Statul etic, cladit pe legalitatea moralitatii, inlauntrul caruia nu-si gasesc armonizari si justificari decat aspiratiile si interesele colectivitatii nationale. Inlaturam cu dispret starvul statului demo-liberal, pentru ca sa proclamam in locul lui nu un stat ocrotitor al intereselor de clanuri, ci un Stat fecundat de principiul autoritatii morale, inlauntrul caruia sa se realizeze maxima dezvoltare a natiunii intregi.
In lupta noastra vom desfiinta zeflemeaua lichelei publice si scepticismul invalizilor intelectual. Amatorii de diversiune in vieata publica sa se retraga in vizuini cat mai degraba. Tara romaneasca are nevoie de oameni tragici si sintetici, apologetii unei singure ideologii: Fapta (Fara insa a dispretui macar o singura clipa importanta gandirii: Nu o negare a intelectualitatii, ci o potentare a ei, in sensul virilizarii sale. O integrare a intelectualismului in lumea romaneasca. Scoaterea intelectualului din situatia de a se contempla intr-o continua autoadmiratie; si asezarea lui printre valorile permanente si creatoare ale natiei. Aceasta-i vointa noastra.).
Atata valoare i se poate presupune cuiva, cata inaltime atinge idealul pe care il militeaza.
Noi urmarim reforma spirituala a omului in linia revenirii omului nostru romanesc la fiinta lui fireasca.
Revenirea la virtutile noastre stramosesti care au fost inabusite, au fost date la o parte de catre o anumita forma de vieata care nu ne era proprie. Atunci nationalismul capata un aspect de spiritualitate pura care il ridica dincolo de lutul care il poarta pe el. Noi nu plecam de la postulatul marxist: paine si paine si paine, acest mod de a baga in mintea unui om ceva care sa-l asmute si sa-i atate ura. Noi il ridicam, fara sa ignoram painea, il ridicam la inaltimea unde un om trebuie situat.
Si suntem constienti ca istoria nu se scrie cu pana muiata in cerneala de roze, iar drumul victoriei mari nu duce, niciodata, pe sub arcade inghirlandate. Nu! Nu urmam calea oportunismului; nu ne infeudam partidelor distribuitoare de favoruri si inaltari; nu facem cor intr-un dulce umanitarism cu toti strainii de sufletul nostru.
Credem in virtutile neamului nostru si in invierea lui; nu ne intimidam de nimic si, cu jertfa vietii, suntem hotarati sa ducem pana la capat lupta pentru idealurile noastre, idealurile Neamului!
ASA SA NE AJUTE DUMNEZEU!
—
BIBLIOGRAFIE
1. Vasile MARIN, CREZ DE GENERATIE, Editia a IV-a (Reimprimare dupa editia a II-a), cu un adaos: BIOGRAFIA de Mihail Polihroniade, Colectia Europa, München, 1977